Chiar de prima zi de școală, nu-mi aduc aminte, dar nu trebuie să-mi forțez memoria ca să mai am în nări mirosul podelei, al prafului de cretă sau să simt parcă atingerea umedă a buretelui de șters tabla.

Nu știu cum se face, mereu am locuit în preajma școlii. Primele trei clase le-am absolvit cu brio, la o școală generală, aproape de centrul urbei, care abia în anii originalei noastre democrații a primit și un nume. Învățătoarea mea a fost o femeie frumoasă, ajunsă întâmplător la catedră. Nu prea excela-zic eu-la capitolul ”psihologia copilului”. A tratat copiii în funcție de meseria-funcția părinților. Poate că nu mi-aș fi dat seama, nu aveam de unde să știu că fata din prima bancă e fată de inginer, băiatul e pui de medici și așa mai departe. În ultima bancă -la fel de întâmplător-stătea un elev despre care se spunea că oricum nu va frecventa prea mult școala, că așa sunt ei, dar la indicațiile partidului , în fiecare clasă trebuia să fie înscris măcar unul.

Elevii de elită aveau diferite funcții în clasă. Unul verifica unghiile copiilor, altul batistele, să fie curate, altul te nota dacă nu aveai liniuțele trasate pe caietul de teme, câte și mai câte funcții, una mai importantă decât cealaltă. După vizita învățătoarei, undeva spre sfârșitul trimestrului întâi când nu se mai putea amâna, am fost și eu avansată nu doar cu o bancă mai în față, dar am primit și funcția de responsabilă cu udatul florilor! Am meritat această avansare după ce s-au limpezit lucrurile despre meseria părinților mei! Așa ceva nu se uită!

O mai țin minte pe portăreasa școlii. O tanti precum dodoloața din desenele animate cu Tom și Jerry. Exigentă și guralivă, de-ți venea s-o iei la fugă mai bine decât să dai ochii cu ea.

Amintire plăcută – pentru că am avut și din astea, era ceaiul rusesc cu esență de rom ( sau lămâie?) servit în clasă alături de biscuiți gravați cu numele orașului! Îi simt gustul parcă și acum, fără să pot spune când și cu ce ocazie am fost tratați astfel!

Îmi amintesc de serbările școlare, undeva pe o scenă ca la teatru, evoluam îmbrăcați în costume populare, „secuiești românești„ și „secuiești maghiare”.

Apoi ne-am mutat la bloc. Am găsit o școală mare, impozantă, la doi pași de noi. O învățătoare nouă, mai puțin frumoasă, mult mai exigentă și mai bine pregătită decât prima.

Nu-mi amintesc de portari, cred că profesorii făceau de serviciu cu rândul dimineața și la prânz, la începerea cursurilor. Aici deja erau alte cerințe. Cordeluța, ecusonul, carnetul de elev! La clasele mai mai mari ne verificau și lungimea sarafanului și culoarea ciorapilor. Ar fi trebuit să fie de bumbac și de culoarea pielii. Albi, doar la serbare. Albaștri și sintetici, sau supraelastici, ca ai mei atrăgeau reproșuri și amenințări cu scăderea notei la purtare.

În pauze, pe coridoare, lipiți cu tot respectul de pereți, vedeam profesorii care predau la gimnaziu sau la liceu. Majoritatea aveau porecle, oricât de exigenți și severi ar fi fost. Poreclă sau nu, inspirau respect. M-am aventurat în anii trecuți pe coridoarele unei școli tocmai când s-a sunat de ieșire, și acum mă miră cum de am scăpat fără să fiu măturată de puhoiul de copii care au năvălit precum hoardele migratoare….Pe vremea noastră așa ceva era de neînchipuit!

….Anii de școală nu se uită. Ca un ”reflex Pavlov” fiecare septembrie ne trezește aceleași amintiri, acele senzații de început de an școlar. Cu flori, cu emoții…

Ca să nu ne întristăm, doar în treacăt să ne amintim și de profesorii care se adună într-o școală de după nori: tovarășa Isoscel, zilele trecute Socrate…

-va urma sau poate nu-