Indiferent de anotimp, la noi în școală râdea primăvara din oficiu la fiecare serbare. În zilele cu soare câteva clase de copii eram dirijați ”în pas gimnastic” pe niște scurtături până în parcul unde se afla o scenă mare de beton, cu două ziduri laterale, legate printr-o bârnă de care erau prinse niște draperii de catifea roșie. Toată construcția semâna cu o adevărată scenă de teatru.

Dacă se întâmpla ca la un eveniment important să participe și secretarul general, președintele țării, tot ce am repetat în spațiul generos din fața scenei din parc, l-am reprodus în centrul orașului. Aranjați pe coloane, unii cu tricoul roșu, alții în galben, iarăși alții în albastru, ne mișcam în așa fel încât privind de la înălțimea standului tovarășii din conducere puteau citi diferite mesaje prin literele alcătuite cu tricourile colorate ale copiilor. Era o adevărată demonstrație, sute de copii, trași parcă pe sfoară, ne mișcam aproape impecabil! Aproape la fel de frumos precum coreenii de la care a imprumutat metoda șeful nostru!

Vizitele de la centru erau inopinate, ținute la mare secret, dar divulgate totuși la timp ca să ne putem pregăti de primirea festivă. Încă de la intrarea în oraș, plantați de-a lungul drumului, om lângă om, așteptam cuminți sosirea înaltului oaspete. Atât am așteptat într-o zi, de am uitat și ce căutam acolo! Am aplaudat și am fluturat stegulețe de hârtie de fiecare dată când s-a anunțat: vineeeee! Apoi ne-au calmat. Alarmă falsă. Nu vine!

Totuși, ca să exersăm primirea și ca să nu ne ia somnul, mai ales că unii deja stăteau ciuci pe bordură, mai scandam câteva urale. Se lăsa seara și tovarășul…Godot! Ușor – ușor ne-am retras în centrul urbei, la indicațiile cuiva care părea să știe că acolo va veni! Abia a doua zi am aflat că venise, dar n-a respectat traseul, s-a dus direct într-o vizită la un mare agent economic, în celălalt capăt al urbei, iar vizita s-a lăsat cu demiteri. Toată suflarea se concentrase la vizita anunțată inițial și lăsaseră garda jos. Degeaba aveau bordurile și trunchiurile copacilor date cu var….

Adevăratele demonstrații însă erau de 1Mai și de 23 August. De 1 Mai sărbătoream Ziua Celor ce Muncesc și pe 23 August ovaționam de Ziua Națională a României.

Lustruiți, spălați și pieptănați regulamentar ne adunau prin străduțele laterale ca să ne așteptăm rândul la defilare. O mare de steaguri, pancarte cu litere de hârtie albă lipite pe panouri mari de pânză roșie, oamenii muncii au defilat scandând cu entuziasm lozinci mobilizatoare. Muzica patriotică răsuna din difuzoarele de pe fiecare stâlp de iluminat public… O voce plină de entuziasm anunța brigăzile oamenilor muncii care treceau prin fața prezidiului. Ovații, flori, aplauze…După defilare participanții erau dirijați spre două artere cu circulația oprită ca să evacueze scena!

A doua parte a zilei era dedicată chermezei. Concetățenii mei cu mic cu mare se îndreptau spre liziera pădurilor ce înconjurau orașul, pentru a sărbători ”așa cum se cuvine”, adică la un grătar, cu mici și bere victoria asupra regimului fascist sau ziua liberă a celor ce muncesc.

-va urma sau nu-