Ultima zi de școală, prima zi de vacanță! E ziua în care nu mă mai controlează la poartă dacă am cordeluță, nu mai e sfârșitul lumii dacă am uitat să-mi prind ecusonul de sarafan, măcar cu un ac de siguranță! Manualele pregătite pentru a fi predate le-am legat cu o sfoară, le-am luat sub braț, ca să nu mai car și azi gentoiul după mine! Mediile sunt încheiate, carnetele de elevi așteaptă să fie semnate de părinți. Mâine dimineața aș putea să dorm până la zece, dar mă voi trezi chiar mai devreme decât de obicei!

Toți copiii din cartier sunt în vacanță. ”Mama lui Georgică, îl lăsați pe Georgică să vină afară?”- va răsuna iarăși corul pe sub geamuri. Numai vrăbiile pot face hărmălaie mai mare decât armata de copii când pun stăpânire pe cartier. Unii bat mingea pe asfaltul dintre blocuri, un fel de străduță fără trotuar. Rar trec mașini pe acolo, așa că e tocmai bun pentru teren de volei cu piciorul. Fata de la etajul patru, una slăbuță și măruntă mereu joacă ”labvole” cu băieții. Are un frățior, de aceea se pricepe, ziceam noi, care ne rezumam la volei fără plasă.

Liceenii se adunau sub un copac mare, la umbra căruia era amenajată popicăria. Niște popice mari pe un pătrat de lemn, trebuiau dărâmate cu o bilă – ați ghicit – de lemn, care atârna de pe un ram. Cel care era la aruncare se concentra așezându-și palma peste bilă, cu sfoara de susținere printre degete, încercând să găsească poziția optimă pentru lovitură. Chibiții așezați roată ca la spectacol, priveau și ei cu respirația tăiată, vibra și aerul încins parcă de atâta concentrare și deodată…

…o minge rătăcită răsturna cu zgomot popicele, împrăștiindu-le sub copac. Nu vă puteți imagina schimbul de replici, negocierile pentru recuperarea mingii! Ce, n-aveți loc mai încolo? Tocmai aici v-ați găsit să bateți mingea? Dacă omul era mai nervos din fire, apoi nu se ferea să – i pomenească și pe strămoșii neîndemânaticului sau chiar să-l expedieze spre țările mai calde!

După primele zile de vacanță, în prima sâmbătă liberă, că nu erau toate libere, cei care aveau bunici la țară erau exilați pe perioada verii, ca să mai respire și părinții în voie. Noi n-am avut rude la țară, așa că din târgul nostru ne duceam în vizită la mătușa dintr-un orășel și mai mic.

Așezat printre dealuri, nu prea înalte, dar destul de semețe ca în iunie să mai găsim zăpadă pe vârful unuia,acasă ne-am lăudat că ne-am bulgărit! După ce am urcat și coborât dealul, nu mi-am putut reface energia consumată decât cu o franzelă proaspătă unsă unt, un borcănel de gem de caise din acelea adevărate, aurii, făcute în casă și niște lapte rece!

Blocurile din acel orășel nu aveau decât parter și un etaj, dar aveau pivniță și pod! Blocul nostru avea acoperișul plat, ticsit cu antene de televizor. Pivniță nu avea blocul, dar peste parter avea patru etaje!

Viața în acel orășel muncitoresc semăna cu viața la țară. Localnicii aveau grădini la marginea localității, mai creșteau câte un porc, câteva găini. Nu duceau lipsă de nimic. Caș , brânză și lactate aveau de la o stână din apropiere. Dacă aveau nevoie de finețuri, se urcau în Dacia 1300 și urgent se rezolva.

Dacă nu m-aș fi ferit de fabrică, ”puteai intra acolo și curgea luxul după tine”, îmi spunea mătușa, dar eu n-am vrut!

Pentru clasa muncitoare se organizau seri dansante. În piața mare, în fața Căminului cultural, unde funcționa și un cinematograf, când era timp frumos cânta fanfara. Tineretul frumos îmbrăcat, ferchezuit și parfumat, dansa în mod organizat! Părinții se uitau de pe margine, cei mai curajoși intrând și ei pe ringul de dans. În rest nu prea mai aveai ce face, așa că după ce am marcat momentul, ne-am întors acasă.

-va urma sau nu-