Legenda spune că am fost concepută la Mangalia. N-am ieșit din valurile mării precum Afrodita, dar sunt o admiratoare a imensității apelor ce ating parcă cerul în depărtare. Îmi place briza mării, gustul sărat al apei, valurile leneșe ce ajung cu încetinitorul la mal ca să se retragă apoi pe nesimțite.

Admir valurile furioase, care aduc cu ele alge de un verde închis, lăsând câteva cochilii desfăcute, o meduză, eventual un rac minuscul, chiar și un peștișor mort. Chiar și înfricoșătoarele valuri uriașe îmi place să le urmăresc cum se zdrobesc cu zgomot lovindu-se de tot ce le iese în cale.

Mi-s dragi pescărușii țipând în timp ce brăzdează cerul. Îmi plac vapoarele din depărtare ce-și așteaptă permisiunea de a acosta în port. Pățania bietului Ovidiu cel năsos, exilat la Pontus Euxinus o cunoșteam înaintea aventurilor Albei ca Zăpada!

Mă număr printre norocoșii care au putut petrece un sejur măcar în fiecare vară pe litoralul Mării Negre. Călătoria cu trenul nu era chiar vis de domnișoară. A fost o vreme când trebuia să schimbăm de două ori trenul, înainte de a fi fost introdus un tren de vacanță, ce mergea direct până la Mangalia.

Am experimentat toate variantele de cazare, la vilă, hotel sau în gazdă! Preferam la gazdă, decât să respectăm și în vacanță programul strict cu trei mese pe zi! De cum intra trenul pufăind în gara de la Constanța, o armată întreagă de oameni ne întâmpinau cu atâta voioșie, fluturându-și cheile spre noi de credeai că suntem neamuri!

Cea mai veche amintire o am de la mare. Sunt cu tata, mă duce de mână, nisipul îmi arde tălpile și sar de pe un picior pe altul…mergem să vedem o epavă de vapor eșuat și uitat acolo în ape, fiind prea costisitoare eliminarea lui. Între timp mama ațipise pe cearceaf și s-a prăjit ca un rac! O altă imagine e din Techirghiol, cu oameni unși cu nămol negru, un gard ce separă bărbații de femei…sorella totuși vede o femeie despuiată neunsă cu nămol, făcând plajă. ”Maaamăăăă, uite la tanti aia i se vede păsărica!”

Am fost la Eforie Sud, Eforie Nord, Neptun, Mamaia, Venus, Mangalia, Constanța…N-am fost în Vamă și nici la Năvodari.

Când am mai crescut, pe plaja de la Constanța, la Trei papuci construiam castele de nisip. Înainte de plecare adunam scoici, pietricele, o sticluță cu apă și niște nisip, ca să-mi amenajez acasă, litoralul meu într-o tavă. Observând că străinii erau mai bine tratați decât românii, întâmplător fiind așezați în săli diferite la restaurant, mi-a venit ideea s-o fac pe străina. Nu la restaurant, desigur, numai pe plajă.

Italiana mea însușită din filme mi-a fost de real folos. Mă distram copios văzând ”cavalerii” ce se necăjeau să-mi explice una alta, care mai de care dându- se interesant, până când apărea tata să mă cheme la masă….

Doar cu fuga am scăpat dintr-o aventură asemănătoare. Indisciplinate, ne-am urcat în barca salvamarilor! Nu eram în pericol de înec, dar am acceptat o plimbare cu barca. Doi băieți autohtoni și două fete… străine! Ei discutau între ei, noi între noi. ”Mergem la o cafea la turci?”- se necăjeau să ne întrebe, noi înțelegeam, normal, dar i-am lăsat se chinuie. Am rezistat fără să clipim la descrierea ce ne făceau, n-am comentat nici la constatarea că limba vorbită de noi le face pielea ca de gâină. Ei zâmbeau, zicând asta, noi zâmbeam, că doar n-am înțeles. Numai după ce am fost înapoi pe mal, și am simțit nisipul sub picioare le-am urat toate cele bune, luând-o la sănătoasa, că salvamarii noștri pierduseră orice urmă de ospitalitate românească!

-Va urma sau nu-