De cele mai multe ori luam trenul de noapte. Ai mei ne trimiteau la culcare cu mult înainte de miezul nopții, așa că pe la 3-4 dimineața, când ne trezea tata întrebându-ne: ”așa-i că voi stați acasă?” , în plină vară tremuram de frig. Răcoarea, trezirea din somn, dar și emoția plecării ne dădeau frisoane. După nelipsitele reproșuri, ”Ai umplut-o cu pietre? Ți-am zis să nu iei toată casa cu tine, ce-ai băgat în valiza asta? ”- bombănea tata, lupătându-se cu un geamantan uriaș, cumpărat pe considerentul că așa vom avea mai puține bagaje. Unul mare și gata. Și încă unul mai mic…și încă unul…

Plecările astea cu noaptea în cap aveau un farmec aparte. Ne clănțăneau dinții, deși nu era frig, încercam să vorbim în șoaptă ca să nu-i trezim pe vecinii de pe străduța pe care ne duceam spre gară. Totuși scoateam niște sunete de parcă ar fi fost corul de băieți la pubertate! ”Ai închis bine ușa?” – se îngrijora mama. ”Vaaai, mi-am uitat baticul”- exclama careva și tot așa până la gara mică.

Ne distram la gândul că a doua zi dimineața degeaba mai veneau copiii la ușă, nu ne mai găseau! Nu le-am zis că plecăm! Oare de ce?

De când mă știu îmi plăceau trenurile. Aș fi vrut să mă fac mecanic de locomotivă. ”Țțț. Nu-i pentru fete”- a zis tata, deși mă mai alinta spunându-mi ”Erika, ceferista”. N-aș fi dat pentru nimic în lume o călătorie cu trenul! Până și mama vorbea cu o oarecare mândrie în glas de ”Trenul nostru cel de toate zilele”. Peste tot mergeam cu trenul. La Mangalia cu acceleratul- chiar dacă aveam de mers vreo zece ore, la Sovata cu trenulețul de linie îngustă. Dacă nu era tren, însemna că nu aveam ce căuta acolo! Într-o vară, singura pe care am petrecut-o la țară, după programul de lucru mama s-a urcat pe tren, ca să ne aducă haine de schimb, iar cu următorul tren s-a întors acasă, că dimineață trebuia să fie din nou la datorie! Simplu!

Chiar și acum când povestesc toate astea, parcă simt mirosurile din tren. Făcea parte din farmecul ”cefereului”. Fiind patru persoane, ocupam un compartiment, cu niscaiva bunăvoință a ”nașului”, nu ne mai deranja nimeni. Scoteam din geanta cu merinde nelipsitele șnițele vieneze, ouăle fierte, franzela proaspătă și mâncam cu atâta poftă! Mai trecea câte un vânzător ambulant cu mere, pere sau punguțe mici cu fructe de pădure. Se urca într-o haltă și cobora la următoarea stație. I se auzea de departe vocea veselă peste huruitul ușii de compartiment, iar curentul iscat intețea glasul roților de tren: ”ia-a-fi-ne-nea-mu-le!”

Erau figuri interesante printre călători. Nu lipseau nici ciobanii cu pălării din acelea rotunde, cu sau fără pene puse în vârful capului, îmbrăcați prea gros pentru vară, purtând o șubă, asemănătoare cu cerga ce aveam pe canapea acasă. ”Mereți departe?”- se interesau, știind că ei nu ne insoțeau decât o stație, două. Mirosul de brânză și ceapă se simțea mult timp după ce-și luaseră bun rămas, urându-ne călătorie plăcută și Doamne Ajută!

Navetiștii îi puteai recunoaște de la o poștă. Erau nelipsiți din trenurile cu vagoanele suparetajate. Făceau parte din decor. Oriunde am fi mers, de obicei aveam de schimbat trenul de navetiști la unul din cele două noduri de cale ferată. Pe navetiști îi găseam și îi lăsam pe acele trenuri. Parcă ar fi fost mereu aceleași figuri. Jucau Șeptică, sau Filcău, fumau țigări ieftine și trânteau cu atâta ură proletară cârțile de joc pe geanta avansată pe post de masă, de parcă ar fi vrut să scape astfel de toată frustrarea adunată în ei.

Ați călătorit vreodată cu trenulețul de linie îngustă? În vagon de marfă, fără acoperiș, sub cerul înstelat, cu iarbă proaspăt cosită pe jos? Locomotiva mică se străduia din răsputeri, scuipa jar și pufăia, săreau scântei și mirosea a cărbuni. Taca-taca-taca-taca…ne leagăna trenul, cu grijă, de parcă ar fi tansportat bibelouri de porțelan. Mai aluneca tăcută spre nicăieri câte o stea, nu apucam să-mi spun o dorință pentru că Moș Ene și mi se punea pe pleoape și …

– ”Hei, deșteptarea! Am ajuns! Voi nu veniți acasă?”

(-va urma sau nu-)