Nu – mi amintesc de ce i se spunea Morărița, aveau cumva moară în curte? Nu știu. Știu doar că o chemam la noi în curte la joacă, sau ne duceam noi la ei. Un gard înalt de scândură ce despărțea cele două proprietăți avea niște găuri prin care ne uitam dincolo și o strigam: Mama Morăriței, o lăsați pe Morărița să vină la noi? Și dacă o lăsa, ieșea frumos pe poarta lor, ocolea pe lângă zidul clădirii și intra pe poarta noastră. Născoceam tot felul de jocuri, de la v-ați ascunselea, prinsa, jocuri cu mingea sau de-a doctorul.

Pe treptele ce duceau în beci am instalat cabinetul. Băiatul era medicul, eu eram asistenta și fetele erau pacientele. Aveam truse serioase de doctor, cu stetoscop, termometru, seringi fără ac, așezate frumos în gentuțe cu o cruce roșie pictată pe ele.

Fetele trebuia să stea la rând. Să-și ia câte o frunză pe post de număr de ordine și să aștepte să fie chemate. Păpușile, ursuleții erau bolnavii. Fiecare venea cu doi-trei ”copii”, cu fel de fel de probleme. De la guturai la tusă măgărească, dacă tot era la modă. Ce de injecții primeau ursuleții!

Altădată ne duceam noi, urmărind același traseu, la Morărița. Într-un coteț pentru porci ce nu văzuse porc de cine știe de când, văruit cu grijă, cu ușă, cu o troacă-transformată în băncuță, am amenajat casa de păpuși. Am convins-o pe Morărița să aducă din casă covoare țărănești, pături, perne și am transformat cotețul într-un adevărat palat. Aveam și noi toată trusa de bucătăreală, cu sobă, vase și tacâmuri de plastic, pahare minuscule, farfurii, ca într-o casă adevărată.

Și găteam pentru păpuși. Cașul popii era desertul pe care îl consumam și noi fără grijă. Niște bobițe turtite, de un verde pal, în formă de cașcaval, n-am mai văzut de atunci, dar acolo prin iarbă găseam cu duiumul. Pentru păpuși făceam turte din nisip, ardei umpluți din laba gâștei, praful de cărămidă roșie era pe post de boia de ardei. Adevăratul praf de cărămidă îl găseam la alt vecin, cu o adresă mai jos de noi. Dar acolo ne aventuram mai rar. Aici, la Morărița, când ardea soarele puternic, parcă tot mai mirosea a coteț de porc, dar nu cred că ne-ar fi deranjat prea tare. Aerul încins stătea nemișcat printre pereții cotețului, deși până la acoperiș de jur împrejur era o distanță lată de o scândură.

În curtea lor cotcodăceau câteva găini păzite de un cocoș. Acesta nu era periculos, spre deosebire de cocoșul nostru războinic, ce avea un tic nervos. Ciupea lobul urechilor oricui avea neinspirata inițiativă de a intra în grădină! I-a fost grăbit obștescul sfârșit după nenumăratele reclamații sosite la adresa lui. La scurt timp după dispariția lui în ciorba de duminică, a fost interzisă creșterea orătăniilor în curte. Ne aflam prea aproape de centrul urbei. Oricât de mic ar fi fost târgul, având pretenții de oraș, trebuia să renunțăm la țărănisme.

Vizionară cum mă știu, la replicile mamei, că nu știe ce fel de gospodină voi fi când voi crește mare, dacă mi-e frică să prind găina și nici ceapa nu știu s-o tai mărunt, i-am răspuns că pe atunci găinile vor fi gata dezbrăcate, vasele vor fi de unică folosință și văd eu ce fac cu ceapa!

În piață însă a fost teroare când a trebuit să țin plasa cu ditamai găina. Degeaba avea picioarele legate, de câte ori se zbătea de atâtea ori săream și eu în sus, încercând să țin plasa la un braț distanță. ”Prindeți-o, prindeți-o”, striga mama aruncându-se după găina care, cum – necum, a reușit să scape din plasă și a încercat să scape zburătăcind printre tarabe.

(va urma sau nu)