Prima impresie, mai ales după un drum lung, nu putea fi decât ”nu-i rău”. Abia a doua zi, când am început explorarea garsonierei, entuziasmul meu a început să mai scadă din intensitate. Camera nu avea alt mobilier decât un struțo-cămilă, adică un pat-bibliotecă. Un covor de lână, ce nu văzuse nici măcar o mătură de ceva vreme, acoperea podeaua. M-am uitat și sub pat. Acolo era o adevărată comoară! Pe lângă câteva reviste de modă, într-o gentuță verde dintr-un material neidentificabil după cunoștințele mele se afla o mască adevărată contra gazelor, niște baterii rotunde pentru un aparat de radio cu tranzistori, alte câteva mărunțișuri, dar și piesa de rezistență: un covor nou-nouț, de un roșu aprins, aproape identic cu perdeaua de frotir ce ținea loc de ușă între hol și cameră.

Am adunat covorul din cameră, abia după ce i-am arătat mătura cu mare grijă și-a trădat culoarea, un verde pal cu desene cândva albe și l-am ascuns urgent sub pat. Am spălat pe jos, am întins covorul cel nou, iar perdeaua groasă de frotir roșu am agățat-o la geam. Nu mai recunoșteai locul!

În bucătăria cât o baie de serviciu în locurile care cât de cât se respectă, aveam o masă și un singur scaun. În locul celui de al doilea scaun trona o oală de 20 de litri, întoarsă cu fundul în sus, peste care era un reșou rotund, pe post de …sobă mă gândesc.

Masa era acoperită cu două fețe de masă, una de plastic și una din material textil. Între cele două fețe de masă: o colonie de gândaci! Îngrozită de priveliștea neașteptată, am prins o viteză uluitoare. Am umplut suportul de reșou cu apă fierbinte și dintr-o mișcare precisă am vârât ambele fețe de masă în oală. O imagine greu de uitat. Pe suprafața apei pluteau gândacii subțirei, cafenii-gălbui strălucitori…Abia atunci am înțeles de unde puteau fi desenele acelea ciudate pe pereții bucătăriei. Nu erau picturi rupestre, ci cadavrele gândacilor păliți cu dexteritate noaptea când ieșeau la plimbare pe pereți, câutând de mâncare.

După lupte seculare care au durat câteva zile, am reușit să-i dau o imagine domestică garsonierei. Bagajele așezate la perete, chiar dacă am fi vrut nu aveam unde să le depozităm. În naivitatea noastră proverbială am crezut că tovarășii ne vor aștepta cu cheile apartamentului, așa cum ne-au promis. În garsoniera lui Marius nu ar fi trebuit să zăbovim mai mult de o zi – două!

Într-o zi venind de la cumpărături, mi-am dat seama că am avut vizitatori. O mână străină îmi verificase bagajele, cu mare grijă, dar nu îndeajuns de atentă ca să nu se dea de gol. E o senzație ciudată. Știi că s-a umblat prin lucrurile tale, deși nu pare să lipsească nimic.

A doua zi, a revenit vizitatorul. A deschis ușa, a trecut pe lângă mine ca glonțul, doar din mers mi-a zis că e mătușa lui Marius, s-a dus glonț în baie, s-a uitat peste tot și m-a întrebat cât mai avem de gând să stăm! Că asta e apartamentul lui Marius. Că n-am idee cât s-a luptat ea să facă rost pentru bietul băiat, că așa și pe dincolo…de nu-i mai tăcea gura de o jumătate de oră. Într-o pauză de respirație am reușit să-i sugerez să ia loc și să vorbim omenește la o cafea!

I-am arătat poze cu apartamentuil nostru de acasă, i-am explicat că am venit în detașare pe doi ani, că nu avem de gând să ne stabilim în capitală, că nu stăm la Marius decât până se rezolvă cu repartizarea apartamentului…

Fiind primul drum de recunoaștere, imediat după ce am aflat de detașare, nu aveam toate cele necesare, așa că a trebuit să facem naveta de câteva ori.

În noaptea de 8 spre 9 mai, când eu nu mă trezisem încă din anestezie, iar copilul primea perfuzii ca să trăiască, a venit ordinul preluat de ofițerul de serviciu pe unitate că e nevoie de un cadru de nădejde pe șantierul Casei Republicii. Nu a trecut bine anul și ordinul de data asta nu se mai putea evita, trebuia executat. Așa am ajuns noi toți trei în capitală!

Ne pregăteam de un nou drum în provincie pentru a ne mai aduce una, alta, când mătușa lui Marius a dat buzna în casă. S-a trântit pe patul struțo-cămilă, și-a împreunat brațele peste burtă și a zis ferm hotărâtă că ea nu pleacă de acolo decât după ce ne-am luat catrafusele și ne-am cărat!

I-am explicat avem biletele rezervate, plecăm la tren, nu vrem să-i furăm apartamentul lui Marius, să stea liniștită! Femeia nu și nu! Nu trebuie să-i plătim nimic, nici chirie, nici cheltuielile comune, nimic, dar să plecăm odată! Acum. Pe loc.

Plecăm, dar nu ne luăm lucrurile decât peste câteva zile când ne întoarcem din provincie, încercam s-o facem să fie rezonabilă. Fără succes.

Am plecat lăsând bagajele pe jos lângă peretele camerei. La întoarcere covorul verde era pus pe jos, perdeaua roșie – ce-mi imaginez? Se decolorează de la soare – era pusă la loc. Mătușa lui Marius, deși schimbase yala de la ușă, era cocoțată în pat, de parcă nu s-ar fi mișcat de acolo de când am plecat. Jucărioarele copilului, biberonul, ce mai era pe pat sau căzut sub pat, acolo au rămas. Cucoana nu s-a lăsat urnită din loc. A stat nemișcată, cu brațele încrucișate. Ne urmărea cu privirea unui dulău care-și păzește ciolanul.

De dimineață, ne-am dus direct la cazarmă, am lăsat bagajele și în fruntea unui grup de voluntari am pornit să recuperăm lucrurile lăsate în garsonieră. Doar Funes, jandarmul de la Saint Tropez lipsea cu muzica de fundal ca să fie tacâmul complet. Uniformele din sacul de plastic pe cât de transparent pe atât de subțire la un moment dat a cedat, și până să observ călcam pe ceva mai moale decât asfalt topit! Uniforma…După o călătorie cu un autobus cu ușile deschise, oarecum mulțumiți că am scăpat de nebuna, alături de ”gialații” mulțumiți de misiunea îndeplinită, am intrat plini de speranță pe porțile unității.

(va urma sau nu)