Poarta larg deschisă ne arăta o curte spațioasă, acoperită cu iarbă, niște clădiri, unele mai noi, altele mai vechi. Nu părea nimic înfricoșător. Asta a fost de dimineață, imediat ce am ajuns acolo direct de la tren.

La întoarcere cu toate bagajele de la mătușa lui Marius, se schimbaseră deja datele problemei. Pe iarba din curte stăteau grupuri, grupuri de bărbați de toate vârstele. Unii cu bagaje, alții cu mâinile în buzunar. O masă de campanie și un scaun așezate mai la umbră așteptau ceva ștab ca să facă primirea noilor concentrați. Muncitori veniți din toată țara, detașați pe șase luni prin centrele militare urmau să lucreze pe șantierele din București. Majoritatea la Casa Poporului sau Casa Republicii cum i se mai spunea clădirii imense la care au lucrat mii de militari deja.

Pe ordinul tău de detașare scria ca termen ”până la terminare”. Parcă-parcă ne-a insuflat o undă de neliniște această precizare, dar deocamdată eram plini de entuziasm și nu ne lăsam intimidați.

Am urcat la etajul doi în clădirea ce aducea a cămin studențesc. La stânga, a doua ușă de la intrarea pe hol era Cancelaria Companiei a X-a. Ce denumire pompoasă pentru o cameră cu trei paturi de fier, o masă de bucătărie, câteva scaune și două dulapuri metalice. După ușă un lavoar cu oglindă, iar pe partea exterioară a geamului mare cât un perete o construcție improvizată din lemn servea de loc pentru păstrat alimente. Două tuburi lungi de neon asigurau iluminatul și cam atât. Am aliniat bagajele de la ușă până la geam, pe toată lungimea încăperii, crezându-i pe cuvânt pe tovarășii care ne promiseseră că în câteva ore vom primi repartizarea pentru o garsonieră.

Orele treceau. Am scos din geantă din bunătățile aduse de acasă, am întins o masă pe cinste. În scurt timp aveam să-i cunosc și eu pe majoritatea colegilor tăi. Nu regretam decât dușul pe care nu l-am putut face în garsoniera lui Marius! Mai târrziu aveam să regret și că nu pot face pișu din picioare!Toate tentativele mele de a intra la baia ce se afla la dreapta de la ușa de intrare pe holul etajului doi, au fost soldate eșecului. De cele mai multe ori ieșea un nene cu mâinile pe nasturii șlițului, ori altul fugea să intre…Am reușit să arunc o privire prin ușa întredeschisă…cabine fără uși cu veceu turcesc- adică două urme de picioare mari, cu crețe așezate în stânga și în dreapta unei găuri în ciment, niște dușuri -mai mult resturi de țevi din care dacă reușea apa să urce la etajul doi, uneori chiar cădeau niște stropi reci. În mijlocul sălii un fel de cadă de plastic ascundea rezerva de apă.

Spre seară nu mai aveam niciun dubiu că va trebui să ne descurcăm pe cont propriu. Poate mâine, ne asigurau și ceilalți, mirați încă de curajul nostru nebun de a porni la drum!

Prima impresie

Prima impresie