Fiind singura reprezentantă a genului feminin la etajul doi, m-am bucurat la aflarea veștii că ar urma să vină în vizită soția plutonierului de companie. O tânără moldoveancă, mamă de băiețel și ea. Am convins-o să solicite și ea cazare pe perioada detașării. A acceptat, dar nu au rezistat mai mult de o săptămână. Copilul de o seamă cu juniorul nostru n-a fost la fel de călit. Toate necazurile l-au apucat, l-au dus acasă, ca să-l pună pe picioare, plecând amândoi într-o permisie.

Între timp apartamentul nostru a fost pus la punct, așa că am închiriat un camion și ne-am mutat, având grijă să luăm cu noi și lucrurile plutonierului de companie!

În ziua aceea a fulguit, cum rar se întâmpla la sfârșit de noiembrie, început de decembrie. Sărind din cabina camionului am aterizat până la genunchi într-un noroi moale ascuns sun stratul subțire de zăpadă. Cizmele pline de noroi anunțau că noua noastră reședință se află în mijlocul unui șantier! Cu asfalt …moale!

Unul dintre cele două dormitoare ale apartamentului l-am amenajat pentru chiriașii noștri! Tinerii s-au întors abia după ce era totul pus la loc. Au venit fără copilul pe care l-au lăsat în grija bunicilor.

Potrivit regulamentului intern, ei aveau la dispoziție un dormitor, baia de serviciu, iar bucătăria o foloseam cu rândul. Într-o duminică era rândul moldovencei să facă de mâncare. Ne-au anunțat că la prânz vom avea borș moldovenesc, anunț promițător, după care au plecat amândoi la piață. Cel puțin trei piețe erau în zonă, în sectorul cinci.

Nu prea aveam mare încredere în prânzul promis, mai ales după isprăvile chiriașei. Dacă aveam ceva înmuiat în ligheanul cel mare din baie, venea ea și golea conținutul ligheanului pe un scaun…de birou, ca să-și spele ea lenjeria. Scaunul a rezistat cât a rezistat, apoi și-a umflat furnirul în valuri-valuri în semn de protest. Ea era tăcută, somnoroasă…poate știe să gătească, totuși!

Am avut răbdare în sfânta duminică, până dincolo de orele amiezii, apoi am plecat în oraș ca să găsim ceva de-ale gurii. La întoarcere am adus și niște prăjituri de cofetărie, dar chiriașii noștri încă nu veniseră!

Nu știu pe unde au umblat, ce au făcut, n-am aflat nici gustul borșului. N-am mai comentat incidentul, ne-am văzut fiecare de viețile noastre.

În următoarea săptămână, duminică dimineața, cum era liniște, ne gândeam să nu-i deranjăm. Poate dorm, poate au stat până târziu în oraș cu o seară înainte, poate cine știe. Numai că după un timp, ni s-a părut prea bizară liniștea…Am bătut la ușa camerei. Discret, apoi mai tare…

Nici un răspuns. Am încercat clanța…ușa s-a deschis. Surpriză! Camera aproape goală! Chiriașii noștri și-au adunat catrafusele și s-au cărat în timp ce dormeam sau cât timp am fost plecați? Rămâne un mister! Nu i-am mai văzut și nici n-am mai auzit de ei niciodată!

(-va urma sau nu-)