Cu niște ani în urmă, spre consternarea tradiționaliștilor, ne-am prezentat într-o zi de marți, în fața ofițerului Stării Civile. Am ajuns – cum altfel, cu … întârziere. Nu, n-a fugit mirele, era cu mine, dar n-aș fi fost eu dacă aș fi ajuns la timp!

Am o scuză, sunt născută seara! Într-o zi de 6 … iunie. Ei?! Ah, așa da!

Am avut o intrare triumfală, în aplauzele colegilor, care ne așteptau în hol cu un superb coș cu flori. Am intrat în sala ”pașilor regăsiți”, după al doilea apel! Emoționată, am crezut că lumea din sală venise pentru o altă cununie, nu apucaseră să iasă, ori au intrat prea repede…fiind convinsă că întârzierea noastră a dat peste cap ceremonia.

Era marți, după ora 11.

Nu-mi amintesc cum a fost, un nene a ținut un discurs. Știu că eram tineri și frumoși! Amândoi am zis ”Da”, am semnat niște hârtii, ne-am pupat…și abia când ne-au îndrumat să ne așezăm pentru poză de grup am realizat că toți cei prezenți acolo veniseră pentru noi!

Și a urmat o petrecere frumoasă, cu voie bună, cu muzică aleasă, am dansat pe jumătate desculță la un moment dat, tradițional desigur, mi s-a furat un pantof…și tot așa până pe la miezul nopții când au început să stingă luminile în restaurant, puțin câte puțin, ca să ne convingă cumva că a sosit ora închiderii.

Și de atunci numărăm anii….