Nu s-a schimbat prea mult. Poate a devenit mai uscățiv, mai albit, dar a rămas la fel de vorbăreț. Niciodată nu avea răbdare să-și asculte interlocutorul, dându-i de înțeles chiar fără jenă că amănuntele nu-l interesează.

Dacă nu ai un breaking news, nu are rost să continui, n-ai să reușești să-i trezești interesul. Ce să-i faci, avea să spună ca să revină apoi la oile lui.

Azi când a sunat la interfon aveam o presimțire rea. După douăzeci de ani? Ce să caute? Cum de și-a adus aminte? Doar nu vine cu vreo veste proastă?

L-am ghidat îmbărbătându-l, nu te lua după numerotarea apartamentelor. Urcă liniștit, mai sus! Numerotarea e aiurea. La noi 12 vine înaintea lui 10.

Bucuros de revedere, m-a liniștit că plicul pe care-l ținea în mână nu e invitație la nuntă, e doar factura de telefon. O pot plăti dacă vreau. N-am vrut.

Apoi s-a instalat confortabil în brațele unui fotoliu și a acceptat doar o cafea, dar dintr-o cană mai mare. Că doar nu trebuie s-o umpli. Tu nu bei lapte? Lapte de ăsta, Monor?

De cocos? Nu. Nu vreau. Cofetta? Nu-l desface. E praf…nu vreau. Zahăr? Zahăr da, și a amestecat apoi zgomotos cu lingurița, porțelanul fin protesta cu un clinchet grațios la atingerea repetată a linguriței.

Voi ce mai faceți? a întrebat în semn de introducere, ca să-și dea drumul la noutăți. După două decenii…a avut ce povesti. Ce să-i faci?

Am încercat să- i dau de înțeles că avem o programare, la început subtil, apoi cu subiect și predicat…Mi-a sugerat să nu mă jenez. să mă pregătesc dacă am de mers că nu se supără. Minutele treceau cu repeziciune și abia mă stăpâneam să nu izbucnesc în hohote de râs! La mine așa se manifestă stresul când atinge limita superioară.

Dacă iau un taxi, mai am șanse să ajung după sfertul academic – încercam să mă calmez, în timp ce îl dirijam spre ușa de la intrare. Cu un picior pe casa scării încă șovăia, ar mai fi stat, ar mai fi povestit ceva.

Ce să-i faci? Chiar mi-era peste putință să -l mai rețin!