peretar.jpgPrietenii noştri din sectorul cinci, ne-au invitat la cină. Era pe la sfârşitul lunii noiembrie, cam pe vremea asta. Obişnuiam să mergem noi la ei, fiind ceva mai tineri, aşa că în acea sâmbătă după-masă, după program, ne-am pregătit de vizită. Am decongelat bătrânul Fram, golindu-l regulamentar, nu am cumpărat nici măcar pâine, că doar putem lua dimineaţa, proaspătă. Ne-am pregătit coşul, că doar nu te duci în vizită cu mâna goală, nu-i aşa. Ne-am încolonat. Alex în căruciorul de „vară”, un cărucior ingenios ce se plia precum o umbrelă, în faţă, îl manevra Tat-su cu o mână, în cealaltă ţinând landoul împrumutat de la Giurgii pe perioadă determinată, adică până vom găsi cărucior pentru junior.

Căruciorul ultimul răcnet al epocii, l-am vândut, imediat ce Alex care stătea în picioare de la şapte luni jumate şi lua la pas cazarma la 13 luni împlinite, am zis că nu are rost să-l mai păstrăm. Căruciorul de vară, uşor, din pânză colorată, rezistentă şi chenar metalic , pliabil a fost perfect pentru scările rulante, la metrou…Aşa că juniorul avea deja două-trei luni când absolut întâmplător, am ajuns la magazinul Vulturul de mare din centru când mai era un singur cărucior , identic cu cel pe care îl vândusem în urmă cu un an şi ceva!

În drum spre centru, luând la rând pe Calea 13 Septembrie toate magazinele, în căutarea unui cărucior, Alex şi-a lăsat prin careva dintre ele cele două  match boxuri,  cu care venise de acasă şi nu ne-a anunţat  de isprava sa decât mult prea târziu pentru a le mai putea recupera. La întoarcere, fericiţi că juniorul avea şi el cărucior, mai ales că începuse să adie un vânt mai puţin prietenos dinspre Dâmboviţa, am cumpărat un imens  tort de ciocolată ornat cu trandafiri şi am sărbătorit evenimentul. Dar să revenim la ziua aceea de sâmbătă..

Era o vreme neobişnuit de caldă, aşa cum avea să fie şi în decembrie, când urma să explodeze mămăliga. Dar să nu anticipăm. Distanţa nu era prea mare, aşa că ne-am continuat drumul pe jos. Prietenii noştri locuiau într-un bloc de zece etaje  de pe strada Glicineelor. Băiatul lor cel mare avea vreo 16 ani şi nu călătorise niciodată cu trenul! Nu am uitat acest amănunt, şi nici de ce boală suferea bietul băiat, atât de incredibil mi se părea  să nu fi mers cu trenul, copil din capitală!  La 16 ani! Nu aş fi crezut că poate exista aşa ceva! Pornind din exemplul meu, care am avut norocul de a face  aproape naveta, în fiecare vară mergând la mare, cu trenul, desigur, fără a mai pune la calcul şi cele două drumuri peste hotare, pentru care unii îmi vor căuta acum legăturile cu securitatea! Haha!  Nu trebuia să fii securist, mai mergeau şi oamenii simpli, dacă aveau cu ce plăti drumul, mai ales într-o ţară „vecină şi pretină”…

Şi iarăşi revenim la cina cea de pomină! Giurgiu, mare bucătar, s-a apucat de bătut carnea pentru şniţel. A intrat în istoria modernă a României prin felul său inimitabil de a tăbăci felia de carne până devenea subţire ca o coală A4! Ne îndopam cu dulciuri până se făceau feliile de carne şi cartofii pai, fără supărare. Blocul lor era unul dintre cele norocoase unde locatarii s-au putut înţelege asupra programului tv captat cu „ligheanul”, adică antena parabolică şi puteam vedea şi altceva decât „leca noche” bulgăresc, deşi până şi asta era o mană cerească faţă de realizările măreţe din fabrici şi uzine, cuvântarea tovarăşului sau vizita de lucru pe la vreo gospodărie agricolă de producţie unde porumbul creştea până la cer.

Iar am deviat de la subiect. Revenind la Giurgii, a fost o seară plăcută, vizita s-a întins în noapte, copiii dormeau deja când ne-am încolonat din nou, cu cele două cărucioare şi am pornit pe jos, pe străzile pustii către casă. Străzile erau pustii, dacă nu luăm în calcul haita de câini vagabonzi care apăreau mereu de după câte un colţ de stradă, când te aşteptai mai păuţin. Şi tototuşi nu atunci l-au muşcat pe Tatco, ci într-o dimineaţă însorită, când nu erau decât  câţiva câini care îşi căutau de lucru în spatele blocului, unul dintre ei , mare şi negru, dubios de bine hrănit a sărit la gamba lui… Să mai ziceţi că maidanezii nu citesc gândurile trecătorilor! Cum să nu te muşte dacă îl faci gras pe bietul maidanez? Injecţii în burtă, vizite la clinica de boli infecţioase, restricţii alimentare şi canci băutură! Totul se plăteşte!

Şi din nou revin la cina cea de pomină. Am ajuns cumva acasă-mă strângeau „gubanii” de îmi venea să mă descalţ pe drum deja, zona fiind în construcţie nu prea ar fi fost indicat să fac cunoştinţă cu tot felul de cioburi şi moloz!

A doua zi, era duminică. Am dormit peste program, cu pauzele de rigoare ţinând cont de „vleau papa bun” , dar nu era atât de târziu încât să ne fi făcut griji că vom rămâne fără pâine. În capitală pâinea era la liber!

Şi…surpriză! Tovarăşul făcuse vizita de lucru cu noapte-n cap de data asta! Vitrinele erau pline , dubios de pline cu tot felul de bunătăţuri! Batoane de salam, bucăţi de şuncă, de caşcaval, caltaboş şi cârnaţi afumaţi, tăvi pline cu brânză albă ca zăpadă şi crestată cu furculiţa…câte un jambon întreg…incredibil! Ca în filme! Ciudat era însă că nu erau cozi! Nu mai erau cozi! Am aflat apoi de ce! S-a introdus metoda buletin de Bucureşti! Degeaba mai veneau din provincie, nu pupa nimeni din papa bun dacă nu avea buletin de Bucureşti! Şi …de unde atâta buletin de Bucureşti? Că noi nu aveam de gând să rămânem acolo pe veci! Noi voiam să trecem Carpaţii, ne trebuia Ardealul!

Concluzia firească a lucrurilor:  n-ai buletin, nu cumperi! Ce să găseşti în piaţă în noiembrie? Chiar dacă nu e ger?  Şi cu frigiderul curat ca lacrima? Nasol moment!

Noroc cu vecina mea, o munteancă cu bărbia retezată, măritată cu un buzoian care o înşela…nu e poveste! Chiar eu i-am pus -o în temă pe una credulă, îndrăgostită lulea de pilotul cu ochi albaştri, pilot terestru, adică nu zbura, decât din floare-n floare, care a venit de i-a lăsat odată pe clanţă un bileţel, iar a doua oară a sunat la noi la uşă să se intereseze dacă s-a mutat cumva sau nu acolo stă „logodnicul” ei. I-am dat de înţeles că acolo stă un tată cu doi copii, nu cred că e vorba de el…Biata femeie, dacă ar fi pocnit-o cu ceva în cap nu putea să fie mai dărâmată!

Vecina asta a mea, fată bună de felul ei, cam lua bătaie de la zburătorul! I-am tot ţinut prelegeri despre drepturile femeii, despre egalitate între sexe şi alte asemenea „baloane” până când m-a rugat să nu-i mai spun de-astea că „domnul” o bate şi mai tare de când vrea şi ea democraţie. Că i-a dat egalitate ultima dată de a picat sub masă! Revoltată ce eram, cu prima ocazie i-am dat de înţeles curajosului că îl am la mână cu bileţele şi gagici, aşa că s- o lase mai moale cu ciomăgeala! Cu ce drept m-am băgat? Ştiu şi eu? Neamestecul în treburile interne? Eu l-am aplicat pe ăla cu Tratatul de la Warşovia…

Revin şi ca să nu mai lungesc povestea, au urmat două săptămâni -orice minune ţine atât, mai ales în capitală, în care am fost săraci lipiţi pământului! Am mâncat mălai, prăjitura aceea dulce cu făină de porumb, mă mai ajuta munteanca mea, copiii aveau lapte praf, mai luam semipreparate de la „gospodina”, astea erau la liber, dar nu prea erau comestibile, ceapă de apă de la Buzău-extrem de delicioase, am mai primit un pachet de acasă şi dumnezeu ştie cu ce ne-am descurcat două săptămâni! Frustraţi la culme! Cu banii în buzunar , cu vitrinele pline şi interzişi la cumpărături!

Supărată la culme , într-o zi m-am pus la rând-(a reapărut, normal, dar nu era kilometric, doar cât era un magazin la parterul blocului, cam cât două apartamente cu trei camere ) şi cu juniorul în braţe, hălăduiam uşor spre tejgheaua cu bunătăţi! Juniorul, cuminţenia pământului. Un pâs n-a scos. După un timp am ajuns la Măria-Sa vânzătoarea care-mi ceru …buletinul! „De unde dracu să am buletin? Ce , am venit de bună voie aici? Dacă n-am buletin, tre’ să mor de foame?” Am vociferat eu, se făcu linişte în jur, dându-mi de înţeles că nu am avut un comportament  tovărăşesc, am şi înjurat, puteam să fiu un element perturbator ce trebuie eliminat ca să nu vicieze mentalitatea clasei muncitoare. Vânzătoarea s-a dovedit din cale-afară de umană. „Copilul…copilul n-are certificat de naştere?” Auoleu! „Ba da! Imediat” şi am ieşit alergând la băieţii mei care mă aşteptau pe afară. Au urmat cele mai grele minute din viaţa mea. Aveam şansa să cumpăr papa bun, dar nu găseam certificatul copilului! Am răscolit geanta-da, da. geanta în care găseşti de toate în afară de ordine şi….de certificat! A durat ceva timp, dar în cele din urmă m-am întors în magazin, cu certificatul în mână şi cu Juniorul pe braţ. În seara aceea am pus pe masă, pentru prima dată, după  cina cea de pomină, un baton de salam, juma de kil de brânză şi  două pachete de unt! Am jubilat! Lapte n-am mai găsit, că se terminase până am ajuns, dar a fost prima bătălie câştigată!

După acest antrenament a urmat perioada cu cartela, dar porţiile fiind mult mai generoase decât în provincie, pentru patru persoane primeam atâtea alimente de am fi putut trăi regeşte dacă…

Dar asta e o altă poveste!