646x404.jpgNu știu cum veni vorba de „amintiri din copilărie”! Spre mirarea mea Alex îşi aminteşte cum şerpuia coada de jos, de lângă blocul cu zece etaje, urcând pe treptele abrupte până sus la clădirea Poștei, făcând o buclă pe „plațul” din fața clădirii, îngroşându-se chiar înaintea uşii păzite cu străşnicie de câte o vânzătoare, subţiindu-se la un şir indian, unul câte unul, trecând pe la zeiţele atotputernice ale alimentelor restricţionate! Cu tichetul într-o mână, cu cealaltă ţinându-l pe Alex, înaintam pas cu pas spre ceea ce putea să devină cu puţină măiestrie” papa bun”.

Corupţia nu a fost inventată de ieri, alaltăieri! Exista şi pe atunci, dar nu-mi amintesc cum se numea, dacă se vorbea măcar de ea. Nu aveam cum să nu observ că unii pe care nu i-am văzut urcând cu noi „Golgota” ieşeau din magazin, cu sacoşe burduşite şi dispăreau cât ai zice peşte din zonă. Ne-am oprit la tanti care măsura cu un polonic unsuros litrul de ulei în sticla adusă de acasă, apoi preluam ce se găsea din porţia de zahăr, făină albă, bucăţica de unt, cele 5 ouă de persoană…100 de grame de salam cu soia, adică porţia alimentaţiei sănătoase pe o lună! Apoi i-am strecurat şi eu ceva mărunţiş în buzunarul vânzătoarei, o tânără blondă, soţia unui miliţian, ca să mă anunţe când primesc uleiul luna viitoare,ca să nu pierd vremea stând la rând degeaba! Pentru că se întâmpla să aşteptăm câteva ore, să se termine înaintea noastră sau să nu fi sosit până la ora închiderii.

La Bucureşti în schimb era domnie! Porţia era cu mult mai generoasă şi a fost introdusă mai târziu decât în „provincie”. Acolo găseam şi la liber tot felul de „papa bun”, chiar dacă nu odată erau rafturile goale de parcă s-arfi mutat măcelăria! Pentru carne se stătea la rând cu noaptea-n cap, aşa că eu nu mai prindeam decât galantarele goale pe la măcelăria din piaţa Rahovei. La carne puteam renunţa, dar lăpticul nu putea lipsi! Aşa că am lăsat plasa cu sticlele aşezată în şirul lung de plase , crezând că pot împuşca doi iepuri deodată şi ne-am dus cu Alex până la piaţă. Eram undeva în Titan, destul de aproape de o piaţă  de unde am cumpărat roşii. Ajunşi înapoi la magazin, ca pleava vânturată! Laptele a fost, s-a şi terminat, iar plasa mea cu sticle s-a eevaporat! Tare m-am mirat, cum se poate una ca asta? Că la noi puteam lăsa plasa chiar cu banii în sticlă, dar nu s-a întâmplat să dispară vreodată! „Ah, acolo e civilizaţia occidentală, doamnă,ce vreţi”.

Nişte sticle de lapte, că fără sticlă nu pupam lapte nici a doua zi!

Aceste amintiri „alimentare” îmi vin în minte mai ales în noiembrie…

De ce?

Aflaţi mâine!