Expresia de mai sus mi-a venit în minte după ce am văzut la știri -nu știu pentru a câta oară- că țara noastră ar fi amenințată de vecinul cel mare din est. Când e un război în desfășurare la graniță, amenințarea nu e un lucru surprinzător. Mai ales că suntem un popor foarte iubitor al aproapelui, empatic și săritor, e normal ca aproapele ajutat să se bucure, iar celălalt să se supere de gestul nostru creștinesc.

De data asta amenințarea se referea la un atac nuclear. Nici asta nu e chiar o noutate, au mai fost zvonuri. Tabletele de iod, nu ieșiți din case…cunoașteți speța.

În aceeași ordine de idei, n-aveam cum să nu-mi aduc aminte de accidentul de lângă Pripeat, Ucraina de azi. În urmă cu 37 de ani, în 26 aprilie noaptea, s-a produs o explozie la reactorul nr. 4 al centralei nucleare de la Cernobîl. Cum era de așteptat, s-a încercat mușamalizarea.

Viața mergea înainte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat la aproape 450km de țara noastră. Abia pe 1 mai seara, cei care ascultaseră Radio Europa Liberă au început să se aprovizioneze cu apă de izvor. Oficial nu știam nimic. Norul radioactiv își vedea de traiectoria lui, deplasându-se spre vest, oferindu-ne și nouă precipitații readioactive.

Cu întârziere am fost anunțați să…stăm în case, să spălăm bine legumele și fructele… Câteva zile orașul părea părăsit. Soarele strălucea pe cerul de iunie și oamenii încercau să pună cap la cap știrile și comunicatele.

Peste o lună, la început de iulie litoralul ne-a întâmpinat cu stațiunile aproape pustii, cu muzica dată la maxim, terasele goale. Valurile aduceau la țărm covoare de alge. Iar un guvid legănat de ape, plutea cu burta la soare.

Descriere romanțată. În realitate nu-i de glumit cu asta. Totuși, mai ușor cu pianul pe scări!