A fost o vreme când tornadele purtând nume de femeie puneau la pământ tot ce întâlneau în cale. În America se întâmplau astea, departe de noi. Pe vremea aceea la noi erau patru anotimpuri.

După o iarnă cu aer rece, multă zăpadă, a urmat primăvara. Renăștea natura cu tot ce avea ea mai frumos. Vara, zilele erau calde, din ce în ce mai calde, câteodată tuna și fulgera, ploua cu găleata, după care imediat apărea soarele. După cele trei luni de vară, a venit toamna. Pictură colorată: roade bogate, frunze ruginite, vânt ușor, aer răcoros ce prevestea iarna ce avea să vină.

Câteodată verile erau extrem de calde, caniculare, alteori iarna își făcea de cap. Se lăsa un frig de crăpau pietrele. Toate astea erau considerate capriciile vremii și atât.

Mai nou nu mai auzim nici de vânătorii de tornade și nici de stricăciunile produse de furia tornadelor.

În schimb…surorile mai mici ale tornadelor își fac simțite prezența, încă destul de timide, dar perseverente!

Ploi torențiale, inundații…apoi brusc, o schimbare radicală. De undeva din centrul Europei vine un aer polar de parcă ar fi alunecat din vârful globului pământesc niscaiva Antarctica!

Ba e cald, ba e frig. Nici în aprile, cea mai capricioasă lună din calendar nu a fost vremea atât de indecisă!

Dacă nu știați, aflați că încălzirea globală e de vină. Doar n-ați crezut că dacă există tunuri care împrăștie norii aducători de grindină, ar putea fi și din alea care adună norii încărcați cu tone de apă pe care să le descarce apoi acolo unde canalizarea nu face față ca să transforme totul în Veneția cu apă dulce? Sau credeați cumva că exploziile din apropiere ar avea asemenea efecte? Nu. nuuu creeed! E doar încălzirea locală!