L-am zărit după un copac, lângă spațiul verde. Se răcorea turnându-și în cap apă dintr-un pet de plastic, de doi litri. Poate că ar fi trecut neobservat, dar bombănelile lui îi trădau prezența.

A mai slăbit la față, i-a mai crescut barba albă, neîngrijită…Din pandemie încoace acesta a lansat primul scuipat ce am văzut aterizând pe trotuar. Chiar credeam că nu se mai practică acest obicei odios!

Cu haina groasă pe el, cu pungile în care își ține toată averea, omul străzii a făcut un popas, lângă o sursă de apă, apoi și-a continuat drumul venind de nicăieri și mergând spre o adresă necunoscută, unde va înnopta sub cerul liber.

Nu sunt o fricoasă, dar am avut o ezitare când am realizat că ni se intersectează drumurile. I-am zărit ochii de un albastru senin…Pentru o secundă am rămas lipită locului. Din fericire m-a evitat.

Părea să fie același om al străzii pentru care într-o iarnă cu ninsoare abundentă am cerut ajutor de la poliția rutieră. La îndemnul polițiștilor am chemat poliția locală, apoi salvarea și în cele din urmă l-au dus cumva la azilul de noapte.

Nu prea sunt oameni fără adăpost prin zonă, cel puțin din câte știu eu. Cerșetori mai apar pe la intrarea în magazine, dar omul străzii nu cerșește. Are demnitatea lui. Se zvonește că ar avea și pensie. A avut și o familie cândva. Acum își ține în câteva plase tot ce are, iar haina groasă de postav îi ține loc de casă!