Ne-au cazat într-o clădire veche, cu ziduri groase. Niște scări late cu cimentul șlefuit duc la etaj. Geamurile de la parter au gratii de fier. Veceul turcesc e la comun. Camera noastră, inițial mai mare, e împărțită în două de un zid subțire de carton, tencuit ca să pară perete. Se aude prin el, cu un pic de imaginație chiar vezi prin el cu ochii minții. O ușă subțire dă în camera mai mică. Acolo locuiesc un el și o ea. Oameni încă tineri și tăcuți.

Bărbații lucrează pe șantier, copiii merg la școală, femeile fac curățenie, gătesc. Dacă privesc printre gratiile ferestrei, văd noile blocuri construite pentru oamenii muncii. Blocuri cu patru etaje, cu geamuri mari fără gratii. Ne-au promis și nouă un apartament într-un alt cartier, undeva pe malul râului.

Am pierdut șirul zilelor. Nici nu mai contează. De nu mai știu când toate-s neschimbate. Tinerii de după peretele subțiri se ceartă uneori în surdină. E aproape imposibil să locuiești patru persoane într-o cameră ca asta.

Vestea bună. Ne mutăm. Ne-au dat repartiția. La etajul trei, într-un bloc nou, cu două camere decomandate și dependințe.

Vestea proastă. Ne mutăm la pachet cu tinerii din camera mică! Vor sta și aici în camera mică! Prin grija părintească a partidului am ajuns până aici. E bine. Ne-au promis că vor primi tinerii o garsonieră. Doar să avem răbdare!