Destul de arătos, albastru, cu ecran mare, cu brățară de plastic ca și tot restul de altfel, ceasul chinezesc, admirat de toți colegii de clasă, cum-necum a dispărut.

De dimineață încă îl avea pe mână, dar după ultima pauză nu mai era nicăieri!

Ce s-a întâmplat? mi-am întâmpinat copilul la ieșirea din școală.

Mi-am pierdut ceasul! mi-a zis el necăjit.

Nu avea rost să-l întreb unde l-ai pierdut, că dacă ar fi știut, nu l-ar fi pierdut. M-am întors cu el în clasă, cu scuzele de rigoare i-am intrerupt lecția și l-am rugat pe *domnul Trandafir să ne lase să-i întrebăm pe copii dacă nu au găsit cumva ceasul băiatului.

Bineînțeles că nu știa nimeni nici măcar cum ar putea arăta ceasul chinezesc. N-a costat o avere, dar pentru băiatul meu a însemnat cadoul la care ținea.

Vrând să-l consoleze, sau chiar așa credea, *domnul Trandafir, printre altele profesor de religie- i-a zis:

Dă-i pace! N-are importanță. E doar un ceas!

Anii au trecut, dar n-am uitat că a fost odată un ceas chinezesc!

Zilele trecute un bătrânel îl oprește pe stradă pe copilul de altădată:

Cât e ceasul? – îl întreabă zâmbind, spunându-i pe nume.