În a doua zi de Paști, parcă tot orașul plutea în miros de Patchouli. Cum nu se dădea zi liberă pe atunci, abia după orele de program porneau băieții cu sau fără tații lor, să meargă la udat doamnele și domnișoarele. Îmbrăcați la țol festiv, înarmați cu sticluța de parfum ori spray cu parfum, în funcție de finanțe, porneau la drum, pe un traseu ales ad hoc. Niciunul nu voia să stea la rând, dar nici să uite vreo adresă n-ar fi fost indicat. Tradiția cerea ca a doua zi respectivul uituc că fie udat cu apă rece, ca să țină minte altădată!

Așa era obiceiul pe la noi. Băieții se duceau pe la cunoștințe, neamuri și după răspunsul afirmativ la întrebarea ”e voie la stropit?”, ziceau o poezioară și parfumau domnițele, care ajungeau să miroase ca o drogherie către seară, dacă aveau mai mulți udători.

Poezioarele, unele sobre, altele cu subînțeles, mai serioase ori mai hazlii aveau menirea de a înlesni conversația între tineri. În schimbul parfumului udătorii primeau ouă roșii, erau serviți cu prăjituri, cei mari și bărbații primeau chiar câte un pahar de băutură. Nu e de mirare că unii ajungeau ”prea parfumați”- deci refuzați în cele din urmă!

Văzând cum se procedează când ai musafiri, l-am poftit pe vecinul meu să ia loc. L-am servit cu vin roșu. Prăjituri n-a vrut, dar de băut a băut. A recunoscut că n-a mai băut așa vin bun. Eu îi puneam în pahar, el îl bea, eu îi mai puneam …și tot așa. Paharul nu era mare, dar mic cu mic se adună…mai ales dacă nu ești obișnuit cu băutura. Și nu avea cum să fie obișnuit bietul de el, abia dacă împlinise șase ani! Așa ca mine. L-am condus apoi până la scări, el locuia la etaj…Am auzit că a ajuns la timp, că tocmai i se făcuse rău!

”Eu sunt un mic grădinar, umblu prin lume hoinar, am auzit că o floare stă se ofilească, e voie s-o stropesc?”