Se apropia ora la care schimbul unu pleca acasă lăsând locul celor care vor sta pe baricade până dimineața. Pe coridor domnea liniștea dinaintea furtunii. Uneori se auzea un târșâit de papuci pe linoleumul curat dintr-un capăt spre altul, de la un salon spre baie și invers.

Când credeai că nu se mai întâmplă nimic interesant, brusc se anima atmosfera. Respiră, împinge, – se aud din nou niște comenzi scurte pe care le-am tot auzit de două zile. E frustrant când vezi câte una că abia ajunge în salon și deja e chemată moașa…repede-repede …fuga în sala de nașteri. Pe bandă rulantă. Push-push…și deja se aude un scâncet de nou-născut. Și tu…tot nimic!

În cele două zile am avut timp să studiez toată secția. Știam toate saloanele, sălile de tratament, baia,, tot. M-am plimbat, am executat toate sfaturile, dar degeaba. Durerile nu se puneau la calcule pentru că tăceam. legea nescrisă spune că dacă nu țipi, nu naști!

N-aș fi țipat pentru nimic în lume! Am auzit cum comentau: când ți-a plăcut n-ai țipat așa-i? N-am țipat, dar aveam niște dureri insuportabile!