Într-una din călătoriile mele cu taxiul am constatat cu uimire că șoferul avea un aparat de taxare din care șerpuia o bandă de chitanțe. I-am și menționat că n-am mai văzut așa ceva! Chiar dacă nu ar fi avut intenția să-mi taie chitanță, în cele din urmă mi-a dat toată banda ce ieșea din aparat. Adică două chitanțe pe lângă a mea.

Studiindu-le m-am edificat asupra tuturor datelor problemei. Chiar eram pe punctul de a-l lăuda și în scris pentru modul în care se comporta acel șofer.

Zilele trecute nu mică mi-a fost mirarea când mașina în care m-am urcat avea o bandă de chitanțe asemănătoare cu cea din experiența mea de mai sus. Înainte de a începe să studiez asemănările, am trecut printr-o încercare teribilă! De nu m-ar fi strâns un ciorap – vorba lui nea Iancu, m-aș fi dat jos! Deși nici asta n-a fost prea ușor, având un picior prins mai tare decât celălalt sub scaunul din față. Că n-a înțeles unde vreau să ajung și că mă grăbesc, e una, dar că n-a vrut să priceapă că nu-mi va fi ușor să mă eliberez din hârbul lui pe patru roți e altă poveste. A realizat performanța de a prinde toate semafoarele pe roșu, deși bulevardul era liber și în loc să se miște cu talent trăgea de timp…

În fine. La o privire mai atentă am observat că am nimerit la colegul acelui șofer pe care tocmai îl lăudasem. Nu mi-a dat chitanță! Excepția întărește regula?