A nu se înțelege că mi-ar fi dor de puhoaiele de apă murdară ce spală totul din cale! De mașini ce plutesc luate de apele ce nu mai pot fi înghițite de sistemul de canalizare! Amintiți-vă de știrile ce sparg monotonia veștilor prezentate de televiziuni. Nu la asta mă refer.

Eu mă gândesc la ploile de altă dată. Acel duș cu apă călduță, netedă, care te mângâie parcă din cap până-n picioare. Ploaia aceea care te ia prin surprindere pentru că nu urmărești buletinul meteo din oră în oră.

Mă prindea ploaia prin oraș? Nicio problemă, mă descălțam și călcam plescăind vitejește pe asfaltul ce sfârâia sub stropii de ploaie. Uneori tuna, fulgera…cu cât era zgomotul mai mare cu atât mai tare îmi amintea de vorbele din popor. Unde să te ascunzi și unde să nu stai de ploaie. Îți mai aduceai aminte și de cazuri sinistre de oameni loviți de fulgere. Nu în buricul urbei, desigur. Undeva pe câmp. Și atunci crezându-mă în siguranță îmi continuam drumul cu pletele în vânt, șiroind de apă.

La fel de brusc precum a venit, ploaia s-a oprit. Asfaltul ca o plită incinsă scotea aburi cu miros de ploaie. Pe cer apărea un curcubeu. Trecătorii mai puțin romantici călcau cu grijă ocolind băltoacele, parcă zâmbind înveseliți sub razele soarelui. N-a fost decât o ploaie de vară!