Așa mă alinta moașa, primipară bătrână! Asta în timp ce ea nu putea fi considerată tânără nici cu cea mai mare bunăvoință. Nu știu cum ar fi trebuit, dar aveam impresia că mă programa prea des la control. Îmi făcea tot felul de măsurători: tensiunea, greutatea, bătăile inimii, circumferința taliei…analiza sângelui, vizita la spital…Fiecare vizită însemna o mică atenție. Un semn în calea uitării. Brânză topită, salam de Sibiu. Marfă de contrabandă!

Au trecut cumva cele nouă luni. Vecinii s-au plictisit deja să mă întrebe când nasc, iar eu răspundeam invariabil anul acesta! Glumeam că la colțul blocului mai întâi se ivește burta apoi apar și eu, dar chiar nu era de glumit. Mă simțeam cât se poate de bine, chiar mai bine decât oricând, dar eram și curioasă să-l văd pe voinicul care tot mai tare juca fotbal în burta mea!

Într-o seară de mai, am urmărit un episod din serialul cehoslovac ”Moi ceas”, ceva cu salvare, medici și spital. Am schițat și un dans pe melodia noastră preferată ”Midnight lady”, după care am zis că n-ar strica să mergem la spital.

Neavând telefon am coborât la colțul străzii la primul telefon public. Am chemat salvarea și am așteptat-o pe insulă, la intersecția mare din cartier. A venit o dubă albă, un fel de maxi taxi. Șoferul manevra cu grijă, pe cea mai lungă rută spre spitalul nou, județeanul de urgență de azi, la care eram arondați după domiciliu. Un scaun, o targă cu pătură albastră și o găleată de tinichea agățată pe o bară deasupra tărgii bălănbănea în timp mașina urca pe serpentine.

După un control sumar m-au dirijat spre internare, deși mai am vreo două săptămâni până să nasc, ziceau, dar dacă tot am venit, nu m-au mai lăsat să plec.

Am ajuns într-un salon unde niște femei, primipare tinere, bănuiesc, nășteau pe bandă rulantă. A doua zi dimineața la vizită m-au lăsat în pace că la mine încă nu e cazul. Grupuri de studenți își dădeau cu părerea despre data marelui eveniment. În ciuda verdictelor începusem să nu mă mai simt atât de bine, așa că am refuzat să mă mai verifice. La vizita de seară un medic mai în vârstă, mi-a promis că a doua zi e liber, dar în următoarea zi se va ocupa de mine.

O doamnă din vecini, asistentă mi-a împrumutat ceasul ei de mână rugându-mă să-mi urmăresc contracțiile. La faza asta se zice că nu știi cum te cheamă cu buletinul în mână și nici cât e ceasul, ținindu-l sub nas!

Mi-era atât de rău de vedeam stele verzi. Făceam kilometrajul pe culoar, am învățat pe de rost fiecare salon, sală de operație, salon de nou născuți…Mi-au dat să inhalez oxigen, ceva aer curat dintr-un tub transparent de pe perete. De la geam nu știu nici acum, vedeam sau mi se părea doar că văd soldați stând de pază, în Cimitirul Eroilor, drapelul fluturând ușor în vânt, soarele strălucind pe cerul albastru…

Înainte să cad din picioare am rugat-o pe doamna asistentă… să mă creadă când zic că mi-e rău, că n-o să mă audă țipând asta e clar! Nu știu cu ce aparat ar fi vrut să demonstreze că am dureri, așteptând să strig că vine copilul! După ce auzisem comentariile în cazul celor care se văitau (acuma faci scandal, dar când ți-a plăcut nu te-ai plâns, ai tăcut, așa-i?), eram ferm hotărâtă că n-am să scot nici un pâs!

Se apropia ora schimbului. Știind unde e sala de operație, am intrat -probabil desfigurată de data asta de durere, tăiați-mă, că nu mai pot! Asistenta știa ce știa și lichidul acela verzuliu nu era de bun augur. M-a învățat să zic ceva cu apa.

S-a iscat o mică revoltă, de fapt un mare tărăboi. Ce caută pacienta neînsoțită…apoi am ajuns totuși pe masa de operație, cu o mască pe figură și înainte de a se rupe filmul o voce mă verifica dacă știu să număr …

-va urma_