Solidaritatea feminină a funcționat exemplar în salonul mămicilor. ”Nu vă mai grăbiți acasă, aici de bine de rău vă mai puteți odihni un pic!” – îmi spuneau femeile mai experimentate, cu două-trei nașteri la activ. Știau ele ce știau. La plecare fiecare lăsa câte ceva celor care mai aveau de stat în spital. Așa m-am ales și eu cu o pungă mare de fursecuri delicioase, cum nu găseai decât pe sub mână, în vremurile bune. Deși nu ne cunoșteam, am fi fost vecine de cartier cu soția unui director de fabrică, viitor politician postdecembrist. Cel care venise cu fursecurile. Soție de director, soție de militar.

Privită din exterior probabil părea de invidiat viața de soție de militar. Oare m-ar mai fi invidiat dacă ar fi știut că în timp ce eu eram pe masa de operație, soțul fiind de serviciu 24/24 pe unitate tocmai primea notă telefonică de la București, că e rost de plecare la munci industriale!

Și pentru că oameni suntem și oamenii sunt…înțelegători, cu o mică atenție bine plasată a reușit să primească o amânare. Asta nu însemna însă că de acum așteptăm cu brațele încrucișate să treacă anul de grație. Tot la fel făcea de serviciu, pleca în aplicații pe coclauri, participa la exerciții de tragere, indiferent de zile de sărbătoare sau nu, pe vreme bună, frig sau ploaie. La inundații, tot armata îi ajuta pe sinistrați. Cu puțin noroc îi mai venea rândul și la munci agricole. La strânsul recoltei.

Periodic, când te așteptai mai puțin, se auzeau bubuituri în ușă: ”Se execută Munții de Aramă!” sau alt indicativ, ce era în program. Își lua sacul de alarmă și pleca. Explică asta unui copilaș care plânge, că vrea să-l vadă pe tăticul său. ”Lasă că-l vezi dimineața”- îi spuneam. ”Dar pleacă iar până mă scol!”- și adormea suspinând. Familia, celula de bază a societății trebuie să reziste.