Seară obișnuită de februarie. După temperaturile cu plus în cele câteva ore ale zilei, după apusul soarelui frigul se pregătea să pună din nou stăpânire pe cartier. Indiferent de starea vremii, datoria e datorie.

Ieșim în pas alert cu Samy. În treacăt marchează boschetul de la intrarea în bloc și înainte de a se închide ușa după noi, deja a și luat direcția pe alee spre parc.

Un ghemotoc albicios, cu hăinuța gri, fără lesă, cât un cățel de jucărie stă în mijlocul parcului, la câțiva metri de stăpân. Samy ia poziție de observator, cu gâtul întins, cu nările dilatate examinând priveliștea din fața lui. Ghemotocul nu -l vede. Ne apropiem, ghemotocul nu reacționează. ”Nu vede. N-are niciun ochi, sărăcuța!”- spune stăpânul, gata să-mi povestească cu lux de amănunte cum stă treaba cu Minie.

Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile ce mi se prelingeau pe obraz. N-am mai putut vorbi. Omul continua fără să observe că mă afectează. ”…din octombrie, anul trecut, operație, cristalin, cornee…veterinar, eutanasiere. Control medical. E sănătoasă tun în rest. N-am putut…are 14 ani…la câini se zice că un an înseamnă șapte ani la oameni…Se lovește cu căpșorul de frigider, de tot ce -i stă în cale, auzim poc, se retrage, mai dă o dată! Așa-i viața”-s a îndurat în cele din urmă să schimbe subiectul.

A trecut destul de repede peste pățania lui de ochelarist, fost sudor cu flacără, pentru că a apărut Kitty. Șontâc, șontâc…un alt ghemotoc cu blana vâlvoi peste hăinuța de oraș. ”Kitty are 16 ani. Nu-i șchioapă, a avut un AVC în urmă cu șase ani…de atunci a rămas așa. ” Au urmat detalii despre injecții, costuri, tratamente…

A fost prea mult pentru naturelul meu sensibil! Mi-am amintit de Cloud al meu, care și-a găsit sfârșitul sub roțile unui Mercedes negru, cu foarte mulți ani în urmă. Un puf alb extrem de frumos, pe marginea drumului cu o garoafă roșie pe piept.

”Măcar n-a suferit”-a conchis ochelaristul, fost sudor cu flacără. N-aveam cum să nu plâng. Atâtea suferințe, loialitate și optimism în parcul dintre blocuri.