De ar fi o muscă rătăcită printre zidurile mănăstirii, s-ar auzi precum un elicopter deasupra orașului! Am scris mănăstire? Nu. Nu era mănăstire adevărată, era o școală nu chiar obișnuită, dar era o clădire mare transformată în liceu de fete.

Cititorului de azi poate părea o aberație, de aceea detaliez. Elevii din ciclul primar și ciclul doi frecventau cursurile aceleași școli, dar după un examen de admitere, în caz de reușită, doar fetele rămâneau să studieze acolo. Băieții erau transferați la un alt liceu, tot în stil baroc, rezervat doar pentru băieți.

După ce secretara școlii mi-a trecut toate datele în diferite registre, mi-a zis să mergem la clasă! Și am pornit amândouă pe coridorul larg, cu geamuri mari cu vedere spre curtea generoasă a școlii. Călcam cu grijă pe mozaicul lucios, ascultând frânturi de voci ce veneau din spatele unor uși înalte, evident închise.

Deodată ne-am oprit din mers, cu o mână sigură secretara, tăcută ca un Sfinx, a apăsat clanța și m-a împins ușor în clasă.

M-am trezit examinată de zeci de ochi curioși. Învățătoarea-parcă-i aud și acum vocea ei oțeloasă, mă fixa cu doi ochi mici de viezure, foarte severă. S-a făcut liniște. M-am uitat înapoi, crezând că vine și secretara ca să mă predea pe proces verbal, dar ușa tocmai se închisese în urma mea cu un clinchet necruțător.

Realizând că va trebui să mă descurc singură, mi-am dres glasul și am rostit: am venit!

Învățătoarea m-a privit încurajându-mă parcă, dând din cap: continuă!

Eu mai încerc odată: am venit! Ce nu se vede? Blocată sub tirul privirilor, mai mult n-am reușit să prestez!

Singura bancă liberă, de parcă ar fi fost rezervată pentru mine, era a doua din rândul din mijloc. ”Treci la loc”, mi-a zis exigenta doamnă de la catedră, tocmai când soneria a început să zbârnâie acoperind hărmălaia iscată în clasă.