M-a examinat din cap până-n picioare, zăbovind un pic cu privirea pe pantofii mei sport. Mi-a mai scanat de câteva ori până și ochelarii de soare, apoi a schițat o piruetă, fără să se dezechilibreze. Radia de o voioșie inexplicabilă.

Era o doamnă în vârstă, îngrijită. Cu părul alb, tuns scurt bob, cu baticul colorat la gât părea o dansatoare așteptând în culise. Avea o plasă ecologică, imensă, bănuiesc goală într-o mână și niște hârtii în cealaltă. Era una dintre persoanele care așteptau în picioare la ușa cabinetului.

Atâtea scaune goale n-am mai văzut într-o sală de așteptare. Dar de ce stă lumea în picioare? Ceva îmi zicea că dansatoarea mă va aborda. N-am greșit.

”Am stat pe scaun 55 de ani!” mi-a zis, ghicindu-mi parcă întrebarea. Nu se îmbulzea, nu sta lipită de ușă, dar era acolo și ea în picioare. ”Am fost contabilă, tot pe scaun am stat! De la 15 ani am lucrat”… și mi-a povestit aplecată spre mine ca să nu scap niciun detaliu. Școli, cursuri, contabilitate. Pensia? E bună, nu se plânge. Că doar a fost contabilă. Au urmat laude la adresa unei doctorițe R, care i-a vindecat șalele, analize și concluzia că la 86 de ani și nu mai știu câte luni, Doamne-ți mulțam, se simte bine! N-aveam cum să n-o cred, era evident că era chiar fericită!

După câteva căutări în fundul sacoșei ecologice, mi-a întins cu mare discreție o bomboană! Ca să nu vadă ceilalți, că alta nu mai avea! I-am mulțumit, spunându-i că exact Negro am și eu în geantă. Pentru gât! A contabilizat cu satisfacție că avem un punct comun.

A pus bomboana înapoi în sacoșă, cu un zâmbet larg ce lăsa la vedere o dantură impecabilă. Ne-am urat sănătate, numai bine și după ce am ieșit din clădire mi-am dat seama că nu știu nici măcar cum o cheamă! O contabilă fericită!