Într-o zi însorită, ca aceasta, pe 30 august ne pregăteam să facem pasul cel mare. Pentru început ne așteptam rândul la baie. Apartamentul copilăriei mele deosebit de încăpător și luminos, cu trei camere și dependințe, dintr-un motiv inexplicabil, nu avea decât o singură baie.

Ai mei se grăbeau să se îmbrace și să ajungă primii la casa Căsătoriilor, de parcă ei ar fi trebuit să spună ”Da”. În cele din urmă am pornit și noi cu un taxi. Bineînțeles că am ajuns cu întârziere. Mai bine mai târziu, decât niciodată!

Ne-au întâmpinat șapte băieți în uniformă militară, înșiruiți pe hol, cu un frumos coș plin de trandafiri roșii. Ca niște prinți am pășit plini de importanța momentului. În treacăt am fost anunțați că ne mai strigaseră, n-aveam cum să auzim fiind pe drum.

După momentul solemn în care am fost instruiți ca la carte ce și cum urmează de acum încolo să facem pentru celula de bază a societății, adică noua familie pe care tocmai o înființam. Am semnat niște hârtii, am fost de acord amândoi că vom fi ascultători, drept urmare ne-am pupat când ni s-a dat voie.

Un fotograf de serviciu își vedea de treaba lui, luând imagini alb-negru. Apoi ne-a invitat să facem poza de grup, cu invitații. Întorcându-mă spre locul indicat nu mică mi-a fost mirarea să văd o mulțime de oameni, pe care nu i-am întâlnit pe coridor. O fi intrat deja alții, dacă am ajuns cu întârziere, mi-am zis.

Nu, nu erau alții. Doar că nu-și reveniseră încă din uluirea avută. Cum poate întârzia cineva de la propria cununie civilă? Cu atât mai mult că seara urmau să participe și la masa festivă, o nuntă la Crama Calul Bălan, ”a la mode de chez nous!”

Doar 50 de invitați. Muzică de pe magnetofon. Cinstea se pune în plic cu cea mai mare discreție. Mâncare, băutură, dulciuri pe alese, voie bună până la a treia stingere a becurilor cu puțin înainte de miezul nopții.

Cireașa de pe tort: toate astea într-o zi de marți! Fără ceasuri rele!