Prin grija aproape părintească a Facebook-ului, am dat de această postare din 2013. Mi s-a părut interesantă, mai ales că doamna care mi-a scris-o, nu se mai află de ani buni deja printre noi.

”Dragă Erika, astăzi m-ai făcut să plâng! Ți-am citit rândurile despre tatăl tău. Al meu a murit anul trecut, ”ajutat” de medicina noastră ”modernă”.

Avea aproape 93 de ani. Nu a mai avut răbdare să ajung la Constanța și a chemat ambulanța. Nu-ți mai povestesc unde l-am găsit și cum s-au purtat cu el. Era veteran de război, ultimul supraviețuitor al unui echipaj de vedetă rapidă. Un fel de pușcaș marin. Era și plătitor de CAS. Nu a contat nimic pentru cei de la Urgență din Constanța!

Crescut pe malul mării, era frumos, înalt, bun înotător. Asta l-a ajutat să supraviețuiască. A avut mintea limpede până în ultimul moment! A fost unul din oamenii mării, știa ce zice marea și o asculta, de fiecare dată.

Ce am învățat de la el? Să fiu mândră, să iubesc adevărul, să nu mă doboare nimic. M-a învățat despre Carul Mare, despre Steaua Polară, desenam împreună hărțile la geografie. Când mă ducea în brațe, mi se părea că stelele sunt mai aproape sau că apa mării nu mă va atinge niciodată. Tot el m-a învățat să ascult glasul roților de tren: ”Te duc, re-aduc…!” (Diaconescu Maria 20 dec 2013)

E cumplit că am rămas fără el! Poate, cine știe, de acolo, de sus, de lângă Steaua Polară, mă veghează și mă ajută, din când în când.
Îți doresc sărbători fericite și, în fiecare joi, tatăl tău să te ocrotească!”