Seara, în fața magazinului de cartier e un du-te vino. Stăpânii de câini se întrec în dresajul patrupezilor. În hărmălaia generală se aud comenzi scurte, șezi, stai, taci, așteaptă…

Cel mai agresivi sunt câinii de talie mică. Cei mari se uită cu superioritate de la înălțimea asigurată de niște picioare lungi de balerină. Nu se obosesc să latre, dar se ridică și părăsesc parcarea atât cât le permite o lesă legată de rastelul pentru bicicletă.

Cel care a ținut vreodată de lesă un Bichon excesiv de curios de ședința ad-hoc, știe ce înseamnă să vorbești singur. Să încerci să-ți păstrezi echilibrul în timp ce câinii latră și caravana stă pe loc. Mai apare câte un trecător cu copil mic care vrea să știe dacă mușcă bichonul. Uite ce frumos e. Altul nu știe cum să-și ferească pantalonii când bichonul devine brusc prea prietenos.

Și în acest decor absolut admirabil, observ o tânără cerșetoare. Bine îmbrăcată, cu un zâmbet înțelegător pe față când admiră animalul de companie, cu o figură de miloagă când mormăie ceva, ca apoi să recite din invectivele lui Arghezi dacă nu donezi.

Unii îi dau ceva bănuți, alții chiar și o bancnotă. După ușurința cu care renunță băieții la restul primit la magazin mă face să cred că nu erau bani munciți de ei.

Deformație profesională, îmi vine s-o întreb cât câștigă, merită să stea la cerșit, n- ar fi mai ușor să muncească…dar pare să nu priceapă, totuși mă întreabă: n-ai doi lei?