Etichete

, , ,


923218_447347735355530_1612217870_nNu ştiu cât am fost lăsată în zona de aşteptare. Ştiu că mi-era frig, aveam tot felul de  chestii lipite pe mine, perfuzia picura încet, mă simţeam obosită şi stăteam pe targă cu ochii închişi, fără să pot dormi. Apoi targa s-a pus din nou în mişcare, am ajuns în zona galbenă, mi-au făcut tot felul de analize. Unul pleca, altul venea, nu ştiam ce se întâmplă. Medicul de gardă era chemat când la o targă, când la alta. Salvările aduceau răniţii unui accident de circulaţie…nu vedeam nimic, doar auzeam forfota din triaj. Apoi targa s-a pus din nou în mişcare. Am” călătorit” probabil prin mai multe coridoare după schimbarea luminilor ce-mi brăzdau faţa şi diferenţele de temperatură a aerului cu miros de spital. Am ajuns într-un cabinet cu un aparat ciudat, ce nu mai văzusem decât în poze şi nici acum nu l-am zărit decât o secundă printre gene. Era un  CT sau  computer tomograf…nu ştiu cum am căzut de pe targă pe patul acela ca să mă bage cu capul în aparatul ce îmi scana creierii. După câteva minute m-a ajutat cineva să mă urc înapoi pe targă (recunosc, n-a fost uşor), am refăcut drumul şi am ajuns înapoi în zona galbenă. Trebuia să aştept medicul neurolog ca să dea verdictul. Toate rezultatele erau bune, aşa mi-au spus umbrele ce treceau pe la targa mea, dacă nu se făceau că n-au auzit întrebarea sau recunoşteau că nu se pricep la citirea analizelor. În cele din urmă a ajuns neurologul. M-a supus la nişte teste prin care îşi dădea seama cât de gravă e problema după care a plecat, iar la difuzor auzeam că sunt chemaţi aparţinătorii mei la „vorbitor”. Peste alte câteva minute am aflat că mă internează şi să mă bucur că am avut noroc, că putea să fie mai rău, că mi-a trecut glonţul pe la ureche…

Targa a pornit din nou, de data asta până la lift, am oprit undeva la etaj, iar coridor şi o voce antipatică, n-am s-o uit în veci: „nici măcar doi paşi nu poate să facă?” Vorbea despre mine. Nu, nu puteam să fac nici măcar un pas! Aşa că m-au dus cu targa până la pat şi m-au vărsat ca pe un porc în curbura saltelei. Nu am pierdut vremea cu studiul terenului necunoscut, oricum nu-mi puteam deschide ochii, în schimb am testat recipientul de plastic despre care tocmai îmi explicau la ce se foloseşte. Ultimele rămăşiţe din brioşa cu legume şi dar şi glazura de ciocolată au avut onoarea de a inaugura recipientul. Mi-a fost îngrozitor de rău şi arătam îngrozitor! Au avut amabilitatea tovarăşele de suferinţă să-mă asigure de asta. Nu imediat, dar în a patra zi, când începeam să-mi recapăt înfăţişarea umană. Eu bineînţeles, habar nu aveam cum arătam, abia zilele astea m-am îngrozit văzând imaginile din acele zile de coşmar! Cum nu puteam să-mi întorc capul, nici să mă ridic, nici să-mi deschid ochii măcar, abia în a doua sau în a treia zi am văzut-o pe Vocea nr. 1, în colţul din dreapta a salonului, fără să-mi dau seama cum arată restul încăperii şi celelalte paciente pe care le-am botezat Vocea nr. 2 şi Vocea nr. 3. Ştiam povestea fiecăreia, fără să le fi văzut la faţă. Au fost de treabă. Fiind veteranele salonului, au mers după infirmiere când aveam nevoie de oliţă. Soneria se mai defectează. Dacă nu are cine să meargă după ajutor te descurci cum poţi! Aparţinătorii cotizează, dar cât poţi cotiza când lucrează o armată de oameni în două schimburi, şapte zile…Se mai nimereşte că uiţi de careva şi tocmai atunci se defectează soneria, sau prinzi toată echipa la ora schimbului şi vin două-trei deodată ca să-ţi schimbe scutecul, să-ţi dea cearceaf curat,chiar te trezesc ca să te întrebe dacă ai nevoie de ceva…

Într-o dimineaţă m-am trezit plângând, pentru că abia atunci am realizat ce înseamnă să nu te poţi mişca! Am scris zeci de articole despre persoane cu handicap locomotoriu, despre persoane imobilizate la pat…dar, fac pariu cu oricine că, atâta timp cât nu e pus în situaţie, nimeni nu poate înţelege ce presupune de fapt să depinzi de alţii! Mi-am adus aminte de cei care adună fonduri pentru Parcul HIFA, pentru persoanele cu dizabilităţi…Pudică din fire, a fost un chin pentru mine să cer „tava”….nu ştiam cum arată, cum se pune…simţeam doar că e rece şi nu-i puteam da drumul la comandă, deşi eu cerusem oliţa…Perfuziile câte două pe tură, normal că se şi elimină…Totuşi, trebuia să curgă şi apa la robinet…ce să mai zic de chinul chinurilor când infirmierea nu venea, iar Vocea nr. 1 se spăla cu meticulozitate la chiuveta din salon, lăsând apa să curgă într-o veselie! Ce fericire când apărea victorioasă cu tava, tocmai când Vocea nr.3 avea tot familionul în vizită! I-am poftit pe toţi afară! Una dintre infirmiere, foarte amabilă de felul ei, şi-a pus o mână puternică pe genunchiul meu, îndemnându-mă să-i dau drumul! S-a mirat când i-am explicat cum stă treaba. Dacă tocmai medicamentele tale nu se găsesc decât la farmacia spitalului, e clar că nici pamperşi nu au în dotare! Aparţinătorii mei cum nu le au pe astea cu pamperşii, mi-au adus un pachet mare…numai că erau pentru copii! Facem un salt peste episoadele cu ce se întâmplă dacă pamperşii nu sunt puşi corect…că orice dar e bine primit, chiar dacă e pampers, că teama de clismă te duce în cele din urmă la budă, şi ajungem la controalele rezidentelor. Ciocănit peste glezne, genunchi, dantură,  verificat ochii, luat tensiunea…

Mi se aducea mâncarea la pat, dar nu se gândea nimeni că nu am cum să ajung la ea…Vocea nr. 3 mi-a mai dat firimituri de pâine graham cu unt…în a treia zi parcă. Oricum , nu puteam mânca, dar de ce mi le mai aduceau la pat, ca să simt mirosul de şuncă, salam, ouă fierte? Eram pusă la regim pentru diabetici. Aveam cel mai bun meniu din salon! Se uitau şi comentau, dar eu nu aveam nicio vină! Am impresia că se făcea totul la nimereală. Într-o zi au decretat că e vremea să-mi facă nişte analize, să vadă cum stăm cu glicemia. Urma să-mi  facă „o curbă”, dar nu mai era nevoie, căci din prima probă a reieşit că nu am probleme cu glicemia. Aveam în schimb cu colesterolul, iar ei îmi dădeau ouă fierte, felii groase de salam, şuncă…Supa era o apă chioară, nesărată, carne de pui la fel…

Evenimentul cel mare s-a întâmplat într-o seară când m-am ridicat în fund, pe marginea patului, fără să se întoarcă şi salonul cu mine! Aparţinătorii mei m-au privit cu uimire! În următoarea seară am ieşit până la baia cea mai apropiată, e drept că era de la altă secţie, după ce am exersat dimineaţa de la pat până la chiuvetă, trei paşi încolo. trei paşi înapoi. Atunci am văzut cum arată salonul, cine sunt „vocile”. Între timp Vocea nr. 1 a fost externată. Dar asta iar e o poveste interesantă.

Pe mâine!

Continuarea la:  https://erikamarginean.wordpress.com/2015/01/03/memento-mori/