Am trecut ieri prin centru, aproape agale, privind cu ochii turistului oraşul şi oamenii. Atât de bine mi-am jucat rolul, încât atunci când m-a lovit pofta de un cremşnit de la Granpan d’or, vânzătoarea mi-a propus cu amabilitate să vizitez şi localul lor cu multe bunătăţi! Revenind în centru am rămas marcată de feţele triste ale oamenilor. Aveam impresia că sunt regizorul invizibil pe o scenă cu figuranţii de ceară plasaţi printre câţiva actori  care…minune! chiar şi vorbeau…Pe trotuar, pe trecerea de pietoni, în autobus, pe terasele de zi, căci unele se ocupă doar noaptea de fiţoşi, pe băncile de pe bulevardul cetăţii, sub umbra copacilor , la bibliotecă…feţe triste, blazate, indiferente…Se mişcau totuşi, unii mâncau, beau pe terase, dar păreau păpuşi mecanice , poate că mâncau din inerţie, plăteau şi plecau mai departe…O fată cu părul lung şi pantaloni scurţi alături de un băiat înalt părea mai vie dintre toţi, călcând zglobie pe dreapta băiatului, dar s-a mai liniştit şi ea după ce a fost rugată să treacă pe stânga lui…

O femeie slabă, trecută demult de prima tinereţe, mi-a cerut un leu ca să-şi cumpere o pâine. Mi-am amintit de sfaturile poliţiştilor din campania „spune NU cerşetorilor” şi după ce am crezut-o că nu va da banii pe băutură, i-am dat o bancnotă. Era cea mai tristă, cea mai necăjită dintre toate personajele din piesa asta absurdă. Şi ca să fie dus absurdul până la maximum, un grup de tineri deţinuţi glumeau între ei, rânjind cu subînţeles când trecea câte o domniţă prin zonă…

Oameni bine îmbrăcaţi, (aparent )sănătoşi, mâncând pe terasă meniul zilei sau îngheţată, sorbind din pahare înalte răcoritoare sau bere de parcă ar fi la parastaz şi nu într-o zi obişnuită, deşi caniculară de iulie!