Mi-am deschis cumva ochii, pleoapele-mi erau ca de plumb, habar n-aveam unde sunt şi ce-i cu imensul buchet de trandafiri galbeni din faţa mea. După câteva încercări am reuşit să desluşesc nişte feţe zâmbitoare, un tânăr simpatic mi-a şoptit la ureche „În sfârşit! N-ai prea vrut să te trezeşti”, mi-a zâmbit şi a plecat.

Încet s-a ridicat ceaţa de pe ochi şi pentru început am contabilizat cu oarecare satisfacţie: am scăpat! Se pare că n-am murit! Mă simţeam ca după un somn odihnitor, poate prea odihnitor de a trebuit să-mi scormonesc prin cele mai ascunse cotloane ale memoriei ca să-mi dau seama cine sunt şi cum am ajuns acolo.

Era a doua zi după operaţie. Am recunoscut-o pe cea care m-a condus pe nişte culoare interminabile până la sala de operaţie. Înainte de a intra în sala propriu-zisă mi-au luat cămaşa de noapte, halatul şi papucii, mi-au pus nişte cizmuliţe de pânză albe, un halat sterilizat pe umeri şi m-au condus la masa de operaţie. „Nu vă faceţi griji, după ce adormiţi ne dezbrăcăm şi noi”-spunea una dintre asistente, în timp ce mă lega de masă cu nişte curele groase , acoperindu-mă cu un cearceaf. Pe un braţ mi-au pus tensiometru pe celălalt nişte „cabluri”…pe un perete vedeam ceasul ce arăta 11 AM…medicul nu venise încă şi chiar m-am panicat auzind că dr. NP are o şedinţă de la 11. Auleo! Iar mă amână? Şi am adormit cu nesiguranţa asta: mă taie, nu mă taie nici azi!

Medicul era un tip super mişto, ca un actor de Hollywood, un medic militar, rece ca gheaţa, şef de secţie reîntors din concediu exact în ziua în care m-am decis că nu o mai ţin pe mama în şah: azi chiar mă internez! Nu mai credea nimeni, după ce trei zile la rând în fiecare dimineaţă am făcut repetiţie generală, ca pe urmă să amân plecarea! De asta însă chiar m-am îmbrăcat, mi-am luat geanta de „alarmă” şi însoţită de bărbaţii din familie, am luat autobusul, metroul, tramvaiul…schimbând după câteva staţii ba unul, ba alt mijloc de transport, ca să mai trag de timp. Adevărul e că mi-era o fricăăăă! Oricât am tras de timp, am ajuns la Elias. Cel mai cel spital din capitală, dar şi din ţară. Dincolo de poartă am putut trece doar eu. Am ajuns cumva în faţa unei tanti bau-bau , care m-a întrebat ce doresc, deşi nu era greu de ghicit avându-mi burta la nas. Nu i-am putut răspunde pentru că „aveam program”, adică plângeam ca o ploaie de vară, cu stropi mari şi cu încăpăţânare demnă de  o ploaie mocănească.

De două ori mi-am făcut intrarea până au reşit să mă facă să urmez protocolul de internare. În cele din urmă aveam o chimeşă ultrasterilizată şi un capot roz cu floricele ca o rochie de gospodină de la ţară. Echipamentul meu din „sacul de alarmă”, pregătit cu atâta grijă,  nu putea fi folosit.

M-am instalat într-un salon cu două paturi. Era în iulie, afară erau 40 de grade la umbră, sub jaluzelele de lemn cafeniu era o răcoare plăcută. Căşti pentru radio, noptieră cu veioză, chiuvetă cu oglindă, faianţă albă…curăţenie. Colega mea de salon avea dureri. Numai că nu se urca pe faianţa albă de lângă chiuvetă. Era noapte şi-mi era foame. Ajunsă abia după-amiaza la spital, nu aveam dreptul la hrană decât de a doua zi. Colega avea un borcan de dulceaţă şi un ou fiert, rămas de la cină. Într-un moment de respiro am întrebat-o dacă poate renunţa la o parte din ele…”desigur, auuuu, da , cum să nuuuuuu, ufff, respiră, respiră, auuuu” şi tot aşa până când au dus-o din salon. Noaptea auzeam roţile tărgii şi paşi repezi bubuind pe linoleumul gros de pe coridor…câte o urgenţă.

A doua zi am petrecut-o aşteptând programarea  care era amânată după fiecare caz de urgenţă. M-au mai ţinut la post crezând că mă operează, apoi a intervenit încă un caz, şi din nou  am fost amânată. Singură în salon mă consolam cu borcanul de dulceaţă…Apoi a venit o colegă de cameră, din provincie au adus-o cu Salvarea. Ar fi trebuit să nască, fătul era mort, dar se aşteptau să-l nască pe cale naturală. Când i s-a făcut rău, au fugit şi cu ea în sala de operaţie. Am plâns alături de ea şi din compasiune pentru copilaşul ei mort, am refuzat mâncarea, deşi acum mi-au adus-o, fiind din nou amânată operaţia. A treia zi m-am plimbat pe terasă, m-am uitat la televizorul de pe hol, am socializat cu doamnele, am primit sfaturile celor care erau deja mămici şi a trecut cumva ziua. Începeam să-mi pierd răbdarea, cât să mai aştept? De cotizat cotizasem regulamentar: o mică atenţie şi promisiunea că mă revanşez după!

Sâmbătă dimineaţa eram pregătită de operaţie, cu sonda pusă, nu ştiam dacă e sau nu ziua cea mare. Doctorul meu cel misterios, trecând majestuos pe coridor mi-a răspuns scurt la întrebare: nu ştiu. Apoi dacă el nu ştia, eu de unde era să ştiu? Am cotizat la infimiera care mi-a adus, de la băieţii mei ce aşteptau veşti la poarta spitalului, încă un bileţel, ascuns în plasa cu  bunătăţi pe care le- am împărţit apoi cu personalul. Şi când îmi spuneam că asta e, „Se va naşte în August”, precum în romanul lui Faulkner, m-am trezit transportată în sala de operaţie modernă, scăldată într-o lumină albăstruie…simţeam nişte degete pipăindu-mi burta…

Auleo, încă n-am adormit şi ăştia se apucă deja să mă taie…apoi iar s-a rupt filmul şi nici că am mai vrut să mă mai trezesc! Simpaticul acela era anestezistul…i-am creat nişte emoţii cu somnul meu , de aceea a venit să mă vadă şi la reanimare…apoi am văzut trandafirii galbeni şi nu ştiam de unde sunt. Trandafiri la reanimare? Cine a mai văzut? În timp ce infirmiera care m-a adus la operaţie încerca acum să se facă utilă butonând comanda patului, sucindu-mă şi pliându-mă cu pat cu tot, proaspăt operată, trandafirii mici de un galben de papagal apăreau şi dispăreau din câmpul meu vizual. Nu puteam nici să strig după ajutor, abia mă trezisem doar! Din fericire pentru noi, a intervenit o asistentă şi m-a oprit la timp într-o poziţie cât de cât normală. Apoi m-au transferat în scaunul cu rotile şi după ce le-am asigurat că mă simt bine, habar nu aveam cum ar trebui să mă simt,  eram buimacă, ameţită, cu capul cât un butoi, cu ochii închişi simţeam cum şuieră aerul pe lângă mine, circulam cu viteză pe coridoarele întortocheate, iar când am ajuns într-un salon unde aveam să stau singură de data asta, m-a lăsat rezemată de măsuţă, la 1m de pat…atunci s-a dat peste cap tot salonul şi de nu era uşa deschisă să-mi vină cineva în ajutor, nu garantez că aş fi putut rămâne pe verticală! După ceva timp mi l-au adus pe „cel care îl întrece pe Herlea” aşa sonor are. I-am verificat mânuţele, picioruşele, le-a numărat degeţelele…era întreg, frumos şi sănătos!  „Ţi-au tăiat bulta? L-au scos pe flăţiolul meu?”-se interesa primul meu născut, care învăţase să vorbească în cele două săptămâni cât am stat departe de el…

Apoi am ajuns acasă. În uşa sufrageriei mă aştepta un flăcău de doi ani ce mă urmărea  cu interes, să vadă ce am în braţe. „Ţi-am adus frăţiorul, ca să ai cu cine te juca, îl vezi, încă e micuţ, dar o să crească repede”, i-am spus.  L-a privit  de la distanţă, apoi s-a apropiat, iar când a început să plângă cel mic, s-a oprit în faţa mea şi a zis: „Stii ţe mămică? Du-te înapoi la pistal si du-l si p-ăsta.”