954689_206430376196856_338739969_n.jpgÎn primul an, nu ne puteam obișnui nicicum cu traiul de la cazarmă, aşa că ne foloseam de orice ocazie de a da o fugă acasă. Într-o zi, numai că am ajuns înapoi din permisie, în „vastele noastre  apartamente „-a se citi cancelaria transformată în reşedinţă oficială-când  am auzit paşi ce se apropiau de uşa noastră. Lucru neobişnuit înainte de masă, când toată suflarea era ba la aprovizionare, ba presta munci industriale la Casa Republicii. Era o linişte de mormânt, paşii care se apropiau, s-au oprit chiar în dreptul uşii, apoi nu se mai auzea decât o voce. Părea că e cineva  rătăcit pe coridor care vorbeşte de unul singur.

Alex se juca pe la uşă. În cratiţa de pe bucata de BCA fierbea mâncarea, pe sforile trase deasupra „holului” atârnau hăinuţele puse la uscat…era o atmosferă domestică. Îi fac semn lui Alex să tacă, să aud ce bombăne vocea de pe coridor. Alex s-a conformat. N-a scos o vorbă, dar a atins clanţa. Bucuros că totuşi găseşte o cameră deschisă, cineva a împins uşa, răsturnându-l pe Alex. L-am ridicat de pe jos, în timp ce uşa s-a dat la perete şi …surpriză totală de ambele părţi.

Cei de afară au văzut scena descrisă mai sus , cea domestică, iar noi ne-am trezit nas în nas cu un şir de tovarăşi echipaţi regulamentar respectând gradul şi funcţia, înlemniţi în poziţie de drepţi, ca un pluton de execuţie în faţă cu un barosan, jerpelit îmbrăcat, cu pufoaică de şantier şi pantaloni cu vipuşcă. Mai negru de felul lui, dar şi mai negru de supărare …Abia a reuşit să articuleze: „Cccce-i aici? Cccccazarrrrrmăă sau hhhhotelll?”Se uita la noi cu ochii bulbucaţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

Eu între timp l-am aşezat frumos pe Alex , am luat poziţia de drepţi amândoi-am exersat-o de mii de ori din joacă, nu era ceva nou-şi ascultam dialogul între ultimul din şir, un colonel mărunt, cel care ne-a permis să locuim acolo şi urâtul din chenarul uşii.  Am ascultat şi m-am mirat să aud că sunt soţia unui subofiţer, treacă de la mine, dar când am auzit că măruntul raportează bătând din călcâi că doar azi rămânem acolo că plecăm sau venim din concediu, la una ca asta n-am mai putut să tac! Şi i-am raportat la generalul negru de supărare că de şase luni stăm acolo şi că ni s-a promis garsonieră şi…n-a mai stat să asculte. A făcut stânga -mprejur şi numai că n-a fugit, alaiul după el cu supuşenie, în pas gimnastic, numai ăla micu îmi făcea semne  cu mâna un fel de „treci în casă” ce se putea înţelege şi „vino -ncoace”  cum îşi flutura mânuţa  discret, schimbându-şi pasul în urma celorlalţi.

Ca din pământ a apărut  Ionel, poreclit „da, Doamnă, bine, Doamnă!”, că erau de acord cu orice, numai că nu executa nimic! Era cancelarul, un dâmboviţean cu pile, militar în termen. El deja ştia. A auzit vorbindu-se că ne dau ăştia locuinţă! „Pe la blocurile de pe Ispirescu. Da, doamnă! ”

Mă aşteptam la ce poate fi mai rău. Micuţul ne putea expedia  pe noi, urâtul îl putea pedepsi pe Tovarăşul…Vai ş-amar de capul nost’. De ce n-am putut să încui uşa?!

Deşi eram aproape convinsă că -s poveşti de Petre Ispirescu, a doua zi aveam repartiţia pentru un superb apartament aproape de Calea 13 Septembrie! Ce nu s-a putut rezolva cu cereri şi rapoarte luni de zile, s-a rezolvat cu o vizită neanunţată în cinci minute! Asta se cheamă să ai noroc!