Am și acum în nări mirosul cafelei proaspăt prăjite, măcinate și făcute la ibric, în bucătăria lui Erji neni. Tot apartamentul mirosea a cafea. După ce a măsurat apa în ibric, l-apus pe ochiul mic al aragazului, a lăsat apa să dea în clocot, apoi a adăugat dozele de cafea, încă un clocot, lua ibricul de pe foc, iar îl punea după ce se mai lăsa caimacul și repeta de două- trei ori, apoi o turna în cafetiera de porțelan alb cu floricele, un porțelan fin ca suflarea, cu farfurii, cănițe și zaharniță la fel, aranjate pe tava de inox. Și mai era o carafă minusculă, tot de porțelan cu floricele în care punea frișcă proaspăt bătută. Pentru că la o vărstă fragedă nu e bine să bei cafea fără frișcă. Doamnele puteau bea și cu puțin lapte, dar pentru domnișoare era indicată frișca. Așa am devenit dependentă de cafea. Dar asta e o altă poveste.

Ne instalam la măsuța rotundă  din sufragerie, Erji neni deschidea barul din dulapul de lemn masiv, transformat de un meșter iscusit într-o mobilă absolut modernă și mult mai practică decât era inițial. Barul, vorba vine, nu era altceva decât depozitul de discuri dintre care alegea câte unul pe care -l ascultam la matineul de cafea cu frișcă. Pick-upul ei era înglobat într-un aparat de radio elegant, ce trona în colțul camerei unde toți ceilalți din bloc aveau televizoarele alb-negru, numai Erji neni ținea radioul. Sub geam pe un stativ era un ghiveci imens din care curgea feriga ca o pădure tropicală, iar în colțul opus radioului se înălța un ficus verde cu frunze cărnoase. Pe servantă erau bibelori scumpe, vaze de cristal alb ce străluceau în lumina soarelui, deasupra pe perete cât era servanta de lungă, atât de lung era un tablou desenat-pictat-brodat din Japonia, cu o temă japoneză, de care nu mă puteam sătura privindu-l.

Două fotolii încăpătoare, cu brațele tapițate ne așteptau în jurul măsuței, și o canapea ușor extensibilă, îmbrăcată în același material verde de smarald cu ceva modele mici aurii brodate, ca la Versailles. Un covor persan acoperea parchetul de lemn, rașchetat , dar nedat cu lac.

Erji neni, curățenia întruchipată,  purta un capot matlasat, comod, de culoare roz bonbon și pieptănată impecabil, ne privea cu ochii ei de un albastru deschis ca cerul senin de vară, așteptând reacția: ei, cum vi se pare?  Adică prăjitura cu mere. Sau gogoașa deputatului. Sau Așteaptă musafiri-asta era ceva tare complicat de făcut , dar tare bun, ah…și tortul zidul de piatră, din bezele cu miez de nucă și nu mai știu cum! Atâtea dulciuri și prăjituri bune făcea…Dacă  din neatenție s-a ars blatul? Drapelul țării era lăsat în bernă, nu alta. Adică era doliu național! Se trântea într-unul din fotoliile acelea adânci , își da capul pe spate, cu o mână pe fruntea ei ușor ridată de poet – trecuse bine de prima tinerețe-rostea pe un ton plin de dramatism: ”Nu mai pot! Mă duc pe bulevard! Moooorrr! Nu mai poooot!”

Și atunci interveneam eu. ”Erji neni, nu-i nicio problemă! Nu mai mergeți pe bulevard. Știți că preferatul meu e blatul prăjit! Mi-l puteți da? Știu că faceți altul și mai bun!” N-o puteam lăsa să arunce bunătatea de prăjitură numai pentru că ieșise mai bronzată pe o parte decât ar fi trebuit să fie. Și cele mai prăjite, mai arse erau chiar și mai gustoase.

Asta cu ”mă duc pe bulevard” a rămas proverbială, chiar și după ce se mutase pe lumea cealaltă, obișnuiam să spunem la necaz”Mă duc pe bulevard, nu se mai poate”!. Bulevardul, pe atunci, era singurul din urbea noastră. (Incredibil: miroase cafea proaspăt prăjită…și la ora asta chiar nu are de unde să vină miros de cafea…)

Bulevardul leagă orașul de sus cu centrul orașului, fiind o alee flancată de copaci bătrâni sub care se plimbau chiar și unii dintre  strămoșii mei, ca într-un tunel de verdeață, ca să se odihnească apoi pe băncile de sub coroana copacilor. Un loc ideal  pentru calmarea nervilor tapați de o prăjitură arsă pe jumătate.