Dimineața dădeam o fugă până la ”Autoservire”-alt nume nu avea, și de la prima intrare, la raionul de dulciuri și cafele cumpăram de 10 lei cafea verde. Boabele le prăjeam într-o crațiță , le zvânturam la geam, apoi după ce s-au răcorit le băgam în râșniță-asta deja era electrică- și făceam cafeaua la filtru. Recipientul argintiu, era greu, cu sistem complicat de închidere, cu o garnitură de cauciuc care se mai și lipea de rezervor dacă îl uitai pe foc  și dacă nu aveai garnitură de rezervă puteai să treci la ibric! Că fără garnitură nu era bun de nimic.

După- masa era rândul nostru la servitul cafelei. Erji neni aștepta să vină mama de la serviciu, să luăm masa și când se făcea five a clock, venea cu un ibric de cafea sau intra doar să întrebe de ceva, știind că va fi invitată la o cafea. Și azi așa, mâine tot așa …și de atunci nu m-am lăsat de cafele. Dacă nu-mi beau cafeaua de dimineață, înseamnă că-s tare bolnavă!

Pe atunci se dădeau la televizor filme fără generic și fără prea multe detalii, doar cât să înțelegi câte ceva din acțiune, ca să mai rămână timp și pentru telejurnal și vizita de lucru a tovarășului. Erji neni cum nu avea televizor, mai rămânea la noi și după ce își sorbise cu nespusă eleganță cafeaua. Dacă era un film de la cinematecă, ceva cu Greta Garbo, Elisabeth Taylor, Bette Davis…sau se transmitea patinaj artistic, campionatele de gimnastică, atunci rămânea până târziu, chiar dacă mama ațipise deja de oboseală și ca să-și mascheze moțăiala exclama auzind ultimele acorduri: ”Oh, se termină deja?”