Etichete

, , , ,


46958022_2168097386555075_5019613018539950080_n.jpgAcest titlu l-am împrumutat dintr- un cântec la modă pe vremuri, pe care îl cânta Corina Chiriac, dacă nu mă-nșel. Am găsit o poză pe o pagină de socializare și privind-o mi-am amintit atât de bine de aceste aparate încât am impresia că simt și acum mirosul de fier rece,  simt greutatea receptorului  de metal pe care îți îngheța mâna iarna, sau vara îi simțeai căldura mâinii antevorbitorului!

Aceste aparate erau fixate din loc în loc pe zidul magazinelor, al blocurilor sau în cabinele acelea strâmte, la început cu geamuri de jur-împrejur, apoi numai pe alocuri, rămânând întregi doar părțile făcute din tablă albastră, dar nici acelea nu acopereau decât până la genunchi vorbitorul.

Geamurile erau pline de reclame, anunțuri , numere de telefon scrijelite sau scrise cu creion chimic pe suprafețele ce suportau scrisul. Era și o tentativă de măsuță sub aparat, de care te puteai rezema cu cotul, ( sau găseai pe ea o carte voluminoasă de telefon, în unele cabine din București). Dacă nu era coada prea lungă după tine te puteai întinde la povești stând de pe un picior pe altul, cât te țineau monedele de 25 de bani.

Asta înainte de a fi crescut tariful la 1 leu, sau la 3 lei când încercai un apel interurban. Mai sănătos era dacă te duceai la un oficiu poștal, anunțând centralista că vrei o convorbire cu … localitatea, numărul de telefon, taxa inversă (plătea cel sunat) sau cu plata pe loc. Și-ți așteptai rândul cuminte până ce se auzea în difuzor: ”București, cabina unu. Brașov , cabina 3. Bucureștiul nu răspunde. Mai încercați? ” Dacă nu era aglomerație, se mai distrau și centralistele, intervenind din când în când: ”mai vorbiți?” Era și greu de ghicit…

După niște ani buni avansând cu pași de melc pe lista de așteptare, primeai un aparat de telefon la domiciliu, un post comun cu un alt abonat și el pe o jumătate de telefon și distracția era asigurată! Doar o cifră fiind diferența între cele două numere, puteai sesiza când suna la co-abonat. Și dacă ai avut norocul să dai peste unul mai curios din fire: ”Închide-l , n-auzi că vorbesc!” Și respectivul tăcea chitic, doar că îi auzeai respirația în ureche! Distracție, ce mai!

Apoi ai obținut un post separat, puteai vorbi cât voiai, plătind cât voia furnizorul! Și când au apărut telefoanele mobile, ”cărămizile” la început, ai abandonat bietul aparat, ascunzându-l la început în bibliotecă, apoi din aproape în aproape a aterizat în beci, nemaiavând nevoie de el nici furnizorul! Piesă de muzeu, alături de mașina de cusut. Și ca să nu se plictisească tot acolo au ajuns și ”celularele” demodate, depășite de tehnologia care se dezvoltă cu pași repezi!

Când te gândești că acest obiect extraplat și ușor, ”mobilul” de azi e și telefon, și radio și televizor și calculator… îți stă mintea-n loc! Doar supărarea a rămas la fel cu cea de pe vremuri, când se aude din minunea tehnicii: abonatul nu răspunde!