Etichete

, , , ,


download.jpgNe plimbam agale pe un drum aflat  în renovare, acoperit deocamdată cu un strat de nisip.  Discutam vrute și nevrute, ca atunci când ți-e dor de acasă, dar te ții puternic, știind că n-ai de ales. Ne amăgeam de câte ori aveam ocazia, spunându-ne că, totuși, am avut noroc, față de alții…Nu-i totuna să fii pe un șantier la Canalul Dunărea -Marea Neagră, la mina din Rovinari sau în capitală! Boierie! Ce mai, nici nu se compară!

Și ne plimbam pe străzi aglomerate, prin parcuri, pe alei  și ne distram jucând rolul de bucureșteni. Într-un fel, eram ca acasă! Casa Republicii era destinată poporului, dar secretismul și misterul ce o înconjura ne dădea de înțeles că e un obiectiv mult prea important. Încercam să nu ne gândim ce descoperire am făcut într-o zi, studiind mai atent  foaia de detașare…”Până la terminare”…ne cam lăsa cu frisoane pe șira spinării  văzând cum arăta Casa Republicii, ar fi fost vorba de ani, nu glumă! Cel mai sinistru din toată povestea a fost zvonul că noi, cei care am ajuns în ultima etapă în Centrul Civic într-adevăr vom sta nu doar până la ”terminare”, dar și  până la ”exterminare”! Mai ales cei care ar fi avut acces pe la tunelurile secrete de sub casă, cei care ar fi aflat din misterele construcției gigantice. Deocamdată ne descurcam. Împreună suntem puternici, ne-am zis, repetând formula magică: ”venceremos”! Știam că nu ne lăsăm!

Am trecut în revistă datele problemei. ”Cel mai bun cadru militar”, Tatco,  detașat până la ”terminarea” Casei Republicii, așa zisa Casa Poporului, având promisiunea că i se va repartiza o garsonieră  în cel mai scurt timp, dacă merge cu ”celula de bază a societății” aștepta rezolvarea promisiunii pentru că noi ne-am conformat! Ne-am prezentat la ordin cu toată celula de bază, adică toată familia!

La sosire în cazarma Vitan, Tatco a preluat patru plutoane, însemnând peste 240 de oameni. Peste o lună de zile ne-am mutat și noi în cancelaria companiei. Am asistat la o desconcentrare, la primirea unei noi generații de rezerviști, apoi am rămas cu doar trei plutoane , dar și așa aveam peste o suă de oameni la etajul doi. Comandanții de pluton erau bucureșteni care știau deja cum merg treburile pe la Casa Republicii.

S-a adaptat și  Tatco destul de repede  astfel că între cele trei controale obligatorii pe șantier, am avut timp și să ne întâlnim în oraș. Nu reușeam de fiecare dată,  uneori așteptam chiar și sfertul academic, așa cum ne era înțelegerea,  fiecare în aceeași stație de metrou, numai că pe alt peron! Făcând cale-ntoarsă, seara  ne-am regăsit acasă. Abia acum mă miră cum ne-am putut descurca fără telefon? Ce paradox, fără telefon comunicam mai mult decât vorbim acum la telefonul deștept pe care-l exploatăm ca pe un gadget deștept!

Dacă ieșeam la plimbare fără cărucior, la întoarcere îl puneam și pe Alex în geanta pe care o duceam prinzând-o fiecare de câte o toartă. ”Te-au băgat în geantă? Te-au băgat în geantă, mă?” îl întreba alergând și țopăind în jurul nostru, un copil din vecini, mărunțel de statură, dar mai mare cu vreo doi – trei ani decât Alex.

În zilele libere ne plimbam prin Cișmigiu (Mimigiu, cum spunea Alex), prin Herăstrău și cu greu ne-am obișnuit că în ditamai capitală nu găseam la tot pasul o cofetărie – așa ca la noi. La Monte Carlo am comandat caffe frappe. După câteva minute de așteptare ne-au adus în niște boluri mari de sticlă, ca un  acvariu din care lipsea  carasul auriu, ceva lichid cafeniu cu multă frișcă…Și atunci am simțit dorul de acasă! Am luat o barcă și ne-am plimbat pe lac, încercând să evităm ciocnirile cu ambarcațiunile mânuite la fel de stângaci cum reușeam și noi, fiind atenți la Alex și căutând din ochi și vânzătorul de țigarete ”Vekend”.

La restaurant se întâmpla să  stăm la rând pe la intrare până se elibera o masă. Pe terasa Casei Armatei am mâncat mămăliguță cu tochitură și salată de murături, fără să pândim minute în șir o masă! De ziua mea ne-am dus la Athenee Palace, ne-am cinstit cu Cordon bleu și bere la sticlă încercând să nu-l scap din ochi pe Alex, care făcea vizite pe la mesele vecine. ”Brrrum-brrrum-brrrum” învărtea un volan imaginar și parca, demara și făcea curbe printre mese. Mai târziu am trecut și pe la cofetăria la câteva case distanță unde am cumpărat praline cu cremă de nucă și vișine trase în ciocolată. Așezate pe o tăviță de carton  pralinele erau ambalate și legate cu șnur auriu, de o eleganță despre care azi am spune că era” vintage”, dar pe atunci te făcea să te uiți în jur, întrebând: ”birjar slobod?”

Oricât de ingenios aș fi transformat cancelaria în ”garsonieră,” îi lipsea baia și toaleta. Tatco avea sarcină permanentă vidanjarea, tovarășii care veneau la o cafea mai aduceau câteva sticle de apă de la cișmeaua din curte, ”Da, doamnă-bine, doamnă” mai umplea și el sticlele  ca să avem rezervă pe când nu mai urca apa la etajul doi. Baia la lighean…e ca la lighean! Altă soluție nu găseam decât să ne cazăm din când în când la un hotel,  ca să facem și noi o baie ca acasă! Încă de pe vremea când Tatco făcea un curs la Băneasa și mă mai duceam la el, ne cazam la Hotel Parc sau la Flora.  Tot acolo ne cazam și acum. Odată am nimerit chiar în aceeași cameră 516 la Hotel Parc unde am stat și cu doi ani în urmă! Am reținut acest amănunt pentru că obișnuiam să anunț zilnic la recepție că mai stau, pentru că nu știam când mă va putea însoți Tatco venind într-o permisie și să nu plătesc degeaba camera. Într-o dimineață însă m-au rugat să mă mut la alt hotel, că au venit tovarășii din țară, pentru Congresul Național al Agricultorilor și tot hotelul e rezervat pentru ei! Așa am descoperit Hotel Flora de dincolo de drum, cu uși glisante ce se deschideau singure cum te apropiai de ele.  Un hotel cochet, frecventat mai ales de străini, cu prețuri destul de piperate. Odată s-a nimerit să ne cazeze într-o cameră având în stânga și -n dreapta vecini care vorbeau engleza. Păreau să fi fost ”pretini” din Țările Arabe.  dreăt că nu aveam pe ușă eticheta ”Do not disturb”, dar oricum, camerista avea prostul obicei  ca din greșeală să dea buzna în cameră având cheie potrivită…Hey, hey am strigat din vană (absolut occidental, nu-i așa), când am zărit-o prin ușa băii întredeschisă. ”Excuze me, madam!” a strigat retrăgându-se. Alteori ceva șefă venea să ne întrebe dacă suntem mulțumiți? Daaa, cum să nu, i-am răspuns, încercând să ascund plonjorul pe la spate, pentru că nu aveam voie să folosim aparate electrice în camera de hotel, iar eu tocmai pregăteam a doua tură de cafele! De ce erau prize în cameră, dacă nu aveai voie să te folosești de ele?

 

(fragment)