Chiriașii noștri sunt doi tineri moldoveni, căsătoriți și cu un copil cam de vârsta lui Alex al nostru. Vâzându-ne ce bine ne descurcăm, au încercat și ei să-și aducă puiuțul din Moldova ca să stea împreună, dar n-a mers. Bietul copilaș, mai slăbuț din naștere nu se putea adapta situației, așa că l-au dus la țară, la bunici. Ar fi trebuit să revină deja, dar se pare că au preferat să aștepte să terminăm cu mutatul.

Dacă vă imaginați că e floare la ureche mutarea dintr-un cartier în altul, în București, vă înșelați ! Nu aveam noi cine știe ce mobilă, nici scumpă, nici ieftină! Biedermayerul nostru e..în mare parte din fier ”cazon”, deși am completat-o și cu câteva piese de lemn, toate vopsite în alb cu vopsea de cea mai bună calitate, ”achiziționată” de pe șantier.  Câteva mese mai serioase, din garnitura de bucătărie și scaunele de birou, din cele simple, vopsite în alb, arătau excepțional ! Scaune din astea maronii, de care găseai la tot pasul, parcă le simt și mirosul specific de birou, cu tăblia lustruită de partea rotundă a tovarășilor linge cerneală ! Din astea directoriale cum sunt acum, tapițate cu imitație de piele nu văzusem decât în filme.

Au trecut deja câteva săptămâni de la vizita ”gialului” și noi tot în cazarmă locuiam. Nu aveam cum să ne mutăm într-un apartament din care hoții luaseră tot ce nu era legat zdravăn cu sârmă !Recuperarea lucrurilor furate nu a fost chiar ușor, deși am intuit cum funcționa sistemul. Blocul fiind în plin șantier, după ce a fost predat aparatmentul, șmecherii plecau cu linoleum, chiuvete, robinete, prize și așteptau să vină beneficiarii. Întotdeauna se găsea un vecin care să-l îndrume pe noul venit la nea Georgică, nea Costică, nea Mitică…Nu trebuia decât să dai de ei. Dacă ai avut norocul să-l găsești, ba nu avea timp, ba trebuia să aștepți ca să facă rost de marfă, dintr-un alt apartament !

Când în sfârșit îl aveai în față, nea Georgică se scărpina pe creștetul capului, un pic și pe ceafă, împingând cu două degete basca șmecherește, peste începutul de chelie, își dregea glasul, mai scotea câte-un sunet hmm…dându-și importanță.

Noi ne uitam la el ca la icoane!” Nea Georgică, avem copil mic, ne trebuie apă, ne trebuie curent… ce facem? Hmmm se uită în jur nea Georgică, apoi scoate un carnețel mototolit, și cu creionul de dulgher își notează câte ceva, apoi ne liniștește. Vă costă, dar… se face! Atât cât poate el să facă. Apoi trebuia să apelăm și la nea Costică….la nea Petrică…fiecare cu meseria și priceperea lui.

În ritmul ăsta ne-a prins începutul lui decembrie până ce am reușit să ne instalăm cât de cât confortabil.

După ce ne-am instalat, imediat au apărut și ei…Chiriașii.

Le-am amenajat dormitorul fără balcon, lângă baia de serviciu . Bucătăria ar fi trebuit să fie comună, dar cum nu prea găteau, mâncau în oraș sau în cameră, nu știu. Duminica însă ne-am înțeles să gătim cu schimbul. O duminică eu, o duminică ea. Și sâmbătă, dacă aveam zi liberă. Numai că ….

Borșul moldovenesc se face cu multă răbdare, plus niște ingrediente după care trebuie mers la piață. Și nu oricând, ci dis-de- dimineață, mai ales duminica! Și când vezi că timpul trece și chiriașii nu se mai întorc, e chiar interesant jocul de a presupuneri! Fără telefon trebuie să ghicești, e cazul să mergem în oraș să mâncăm undeva ori…mâncăm răbdări prăjite și ne culcăm flămânzi. Așa că am ales mâncatul la restaurant.

După ce ne-am întors din oraș, au venit și chiriașii cu târgașul. Foarte repede au pregătit borșul și am mai mâncat ca să nu se supere!

(frgament)