La început acea forță supranaturală
care din joacă a creat pământul și oamenii
și tot ce mișcă pe sol, sub ape sau pe cer,
tolănit în iarba verde, cu brațul ridicat spre soare
strecurându-i razele printre degetele răsfirate
își urmărea oastea cea cuminte și cumsecade.
”Prea sunt liniștiți, parcă le lipsește ceva”,
s-a gândit și le-a dat câțiva stropi de adrenalină.
Nu le-a dat tuturor, doar celor aleși,
aleși aleatoriu, dar au fost aleși.
Inexplicabil, pentru muritorii de rând,
cei aleși se cațără pe vârf de munte, pe stânci
fie ger năpraznic ori soare arzător,
ei se cațără tot mai sus
chiar dacă pică și mor zdrobiți de sol.
Ceva îi mână să urce tot mai sus
aproape de cerul pe care nu-l ajung,
dar spre care tind atrași de o forță nevăzută
și-și leapădă carcasa ca pe o zdreanță pe sol
ca să ne privească, în sfârșit împăcați, de undeva de după nori.
La o cafea cu Erika Mărginean 
Dumnezeu sa-l ierte dar nu adrenalina l-a ucis (indirect tot Dumnezeu care l-a fortat sa fie alpinist dandui-o) ci mândria!
O pierdere dureroasă a unui tânăr ambasador care ne dădea motive de bucurie și mândrie.
Frumos și binemeritat omagiul tău, Erika!
Mulțumesc, Petre!