E o vreme ciudată, nu ai zice că suntem în decembrie. Se întunecă mai devreme, dar magazinele sunt deschise până la ora 20, așa că mai avem timp să trecem și pe la magazinul din celălalt capăt al străzii. Suntem o echipă serioasă, doi adulți și două cărucioare, cu câte un voinic. În căruciorul pliabil de pânză, ca umbrela, șade cel mare, îmbrăcat în costumul de astronaut bleumarin, privind în jur cu exigența celor 30 de luni ale sale. Cel mic, echipat în sacul fâș-fâș bleu ciel, ca la patru luni jumate, face nani în landou. Primul care ne oprește în glorioasa noastră trecere pe strada Mărgeanului e Iliuță. Are de vânzare un brad argintiu de toată frumusețea. Îi turuie gura ca o moară stricată. E atât de convingător că ar putea vinde chiar și pădurea toată, nu doar un pom!

Facem târgul, deși mi se pare că ne-am cam grăbit, mai e mult până la Crăciun! Dacă se uscă?

Iliuță ne convinge că bradul va rezista, că ar fi păcat să nu-l luăm ba ne și ajută să-l ducem până acasă, după ce ne întoarcem de la cumpărături.

Îl poftim la masă, dacă tot a venit până sus, urcând patru etaje cu cărucioare, copii, bradul și bagaje. Nu se mai grăbește, ni se prezintă oferind detalii din viața lui de student la Politehnică, ne mai zice și câteva bancuri, ca dintr-o dată să sară ca ars văzând în cuier haina militară și să fugă mâncând pământul. De atunci nu mai știm nimic de el!

Am scos pomul pe balcon. Nu e furat, că are un semn roșu pe el. E un roșu aprins. N-am mai văzut așa ceva. Brusc îmi trece prin cap un gând ciudat. Crăciun însângerat, dar îmi hâșâi gândul, punându-l pe seama oboselii.