Înainte de ultimul clopoțel, pe 23 a lunii mai, cete de școleri băteau străzile, oprindu-se pe la casele profilor, cântându-le câte o serenadă. Profesorii, oameni și ei, ba erau acasă, ba nu-i găseam. Noi ne făceam datoria, sub balcon noi le-am cântat o serenadă, cea dintâi și cea din urmă…tra la la…

Dincolo de tulburarea liniștii publice – seara chiar sună romantic până și Gaudeamus igitur – partea mai frumoasă, însă, era aventura pe străzile orașului sub clar de lună și achiziționarea florilor, sub sloganul că asta nu e furt! Liliacul înflorit puteai să-l rupi de pe crengile care treceau peste gardul grădinilor, ajungând peste capetele trecătorilor de pe trotuar. Parcă mirosea tot orașul a salcâm! În piețe și în florăriile din oraș se găseau bujori, de la alb imaculat trecând prin roz pal până la roșu aprins! Parfumul lor îl simt și acum, doar să mă gândesc la ei!

În ultima zi de școală, îmbrăcată la țol festiv…cine ar fi crezut că ne vom înduioșa până la lacrimi! Dirigintele care ne-a văzut crescând din clasa a V-a până la ultimul clopoțel, profesoarele, fiecare avea o vorbă care storcea lacrimi. Știam că va veni o zi ”când se va sfârși”, vorba cântecului, dar părea un pod atât de îndepărat!

Cu toate că n-a fost an în care să nu ne fi uitat cu jind la fetele coafate, frumos îmbrăcate care își luau rămas bun de la anii de liceu! Alteori ne minunam la vederea matroanelor care se îmbrățișau în curtea școlii, scoțând niște chicote de mirare, mimând pupăturile ca să nu se ia rujul și repetând ”vaaai, de când nu te-am văzut!” Erau absolventele care reveneau la Alma Mater după 5, 10, 40 sau chiar 50 de ani de la absolvire. Cine ar fi crezut cu dodoloațele doamne, cu plete albe, sau acele subțirele cu părul vopsit, unele rezemate în baston, au fost cândva școlărițe zglobii, așa cum erau fetele care le urmăreau acum de la geamul clasei. Lacrimile lor chiar ni se păreau inexplicabile, până-n acea zi când am cântat cu nod în gât ”…Iuvenes dum suuuumus!”

După festivitatea din curtea școlii, urmau pozele pentru album, pentru tabloul tradițional, mare cât o masă de sufragerie dintr-un conac care se respectă. Tocmai ne încolonam pentru poze când prin telefonul fără fir -mobil nu exista pe atunci – eram anunțată că mă caută cineva.

L-am zărit de departe, mă aștepta la poartă. Înalt, ținându-se drept sub povara celor peste șapte decenii, cu un braț de bujori, o cutie mare de bomboane de ciocolată și un volum de poezii, cu dedicație și semnătură.

Mă privea zâmbind, ne-am bucurat amândoi. Datorită mâinii sale iscusite am putut fi acolo, la doi ani după cea de-a doua operație delicată la ”gâtul meu de lebădă”. Profesorul dr. V.V. a venit până la școală ca să-mi ureze succes pe drumul pe care am să-l aleg, știind că nu voi urma medicina.

Și așa se explică de ce nu apar pe tabloul absolventelor! Fie vorba între noi: pagubă în ciuperci! Aș fi regretat însă enorm dacă nu l-aș fi întâlnit pe salvatorul meu!

Seara am fost la cantina studențească, la banchet. De la strictețea cu care ne-au tratat cu doar câteva zile în urmă, acum aveam pe mese un păhăruț de coniac, iar unii colegi și-au permis chiar să fumeze în fața cantinei! Înainte de examenul de Bacalaureat să te distrezi de parcă ai fi câștigat Oscarul, mi s-a părut un pic ciudat. După ce ne-au ținut patru ani separat de foștii colegi, de parcă am fi fost la mănăstire, acum ne-au reunit, cele două licee sărbătorind absolvirea împreună.

Vecina mea, o simpatică nevastă de electrician, m-a pândit de la geamul de la bucătărie și pe când să ajung la ușa apartamentului, mi-a așternut un covor din petale de bujori de la trepte până la ușă! Cealaltă vecină, doamna de la București, mi-a făcut un tort de căpșuni cu frișcă adevărată, un tort mare, foarte frumos împodobit și bănuiesc că și gustos, dar pe când am ajuns acasă de la banchet, n-a mai rămas nici de model din el. Partea haioasă e că am pierdut și felia de tort de ciocolată de la banchet, pentru că m-am dus la dans cu băiatul popii, iar pe când am ajuns înapoi, o mâncase cineva!

Important e că brusc ne-am maturizat, de parcă ar fi trecut un an de la lacrimogenul ”Gaudeamus igitur”.

(va urma)