La postul național de televiziune rula un serial cehoslovac, Sanitka, (Ambulanța) pe care-l urmăream miercuri seara. Îmi plăcea foarte mult melodia de pe generic mai ales. Nu am vrut să pierd episodul nici în acea seară de început de luna mai, așa că în ciuda semnalelor pe care le primeam, l-am urmărit, ultimele secvențe deja stând în picioare. Apoi am coborât la primul telefon public și cu o fisă de un leu am sunat la …Sanitka!

Ne-am postat în mijlocul intersecției mari, la răscruce de bulevarde, neștiind din ce direcție o să apară ambulanța. Nu știu cât am stat acolo, cartierul se pregătea de o nouă zi, era după stingere deja când a apărut o ambulanță albă, ca un microbus. Ne-am cățărat în spațiul din spatele șoferului. Pe o bară era agățată o găleată care se bălămbănea neîncetat, iar drumul până la Spitalul Nou mi s-a părut atât de lung, de am și întrebat unde ne duce? Nu cumva ieșim din oraș? Într-un târziu am ajuns. După un consult de specialitate, au decretat că m-am grăbit, mai am de așteptat cam două săptămâni. Dar dacă tot am venit, nu mă mai lasă să plec!

M-au internat, fără prea multe formalități și Tatco s-a întors singur acasă!

Au urmat două zile în care am fost martora tăcută a mai multor nașteri. Uneori pe bandă rulantă. Vaiete, țipete și plânsete de copil. Alta la rând. Și iar și iar. Schimbul pleca. Alt schimb venea. Copiii se nășteau. Mai și murea câte unul. Apoi altele veneau. Unele nici n-au ajuns bine și deja fugeau cu ele în sala de naștere.

Degeaba așteptam după medici, că părerile difereau. ”Dacă nu naști până mâine, vin eu vineri…” mi-a zis un medic mai în vârstă, care a doua zi era liber. N-am născut, n-aveam cum. Și nici nu țipam de durere, deși vedeam stele verzi! Nu știam că pentru cezariană trebuiau aprobări peste aprobări dacă situația ar fi fost gravă. Ca în poezia lui Coșbuc, când n-am mai putut răbda… am mituit apoi o asistentă să mă ajute…Asta după ce nici plimbarea pe coridor, nici detectorul de durere, nici oxigenul la nas, nimic nu mi-a fost de folos. Ar fi trebuit să rostesc niște replici, conform scenariului, dar am sărit peste și spre suprinderea tuturor am intrat în sala de operații: tăiați-mă că nu mai pot! Îmi amintesc ce agitație s-a iscat, ambele schimburi au rămas, cineva făcea scandal de ce vine pacienta pe picioare…Nu mai avea rost să mă dea afară, cred, că au urmat procedurile, anestezistul mi-a pus să număr…Era 7 seara, ora schimbului…

M-am trezit noaptea pe la vreo două, la reanimare, cu un cârcel îngrozitor într-un picior. O injecție m-a trimis înapoi în lumea somnului. A doua zi, după ce mi-am revenit de-a binelea, pentru că la întrebarea mea ”unde – i copilul”, primeam răspunsul evaziv ”e bine!”, m-am dat jos din pat și – având experiența celor două zile de controale pe coridoarele spitalului, nu mi-a fost greu să găsesc salonul celor nou-născuți.

Veni, vidi, vici!

Apoi însoțită de țipetele îngrozite ale asistentelor m-am dus înapoi în salon. mulțumită că l-am văzut pe Alex al meu!

PS. Știu că nu prea le plac copiilor astfel de povești, dar mi-am permis s-o schițez, în linii mari, ziua în care Alex s-a născut , iar eu m-am renăscut!

La mulți ani!

https://youtu.be/xqIeHB4VNFA?t=38