Să fii un personaj neobrăzat de tânăr printre blazații de pe scenă, asta de experiență! Ochelaristul își șterge cu simț de răspundere ochelarii, ca să te vadă mai bine. Și se holbează fără jenă. Altul încearcă să-și sugă burta, măcar din profil să nu se vadă.

Apoi se obișnuiesc cu tinerețea mea, că oricum e trecătoare și nu se mai dau mai catolici decât papa. În pauză își permit și bancuri mai deocheate, să nu se supere domnișoara, dar mai glumim și noi, așa ca între noi colegii. Apoi bondocului libidinos, brusc, i se face poftă de carne de pui și mă aleargă în jurul biroului în sala profesorală.

Nu e bine să fii prostcrescut, dar nici să ai chiar cei șapte ani de acasă, că în asemenea situații nu ar trebui să ții cont de funcția libidinosului, ci să-i tragi câteva cu simț de răspundere, ca să – i treacă! M-am ferit prin metoda fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă și de atunci am preferat să stau în curte decât să rămân cu el în cancelarie.

Bineînțeles că neobrăzarea mea nu putea să rămână nepedpsită! Ar fi trebuit să stau cuminte, că doar nu voia mare lucru! Ce mi-am imaginat? Punea și el un pic mâna pe țâțe! N-am vrut, asta e!

Și a început să-mi caute nod în papură!

Venea la ore, ziceai că s-a înscris la reșcolarizare!

-Bonjour mes enfants!

-Bonjour camarade professeur!

-Asseyez -vous! Ques-ce que vous avez preparez pour aujourd hui?

Buff! Ușa s-a dat la perete și s-a rostogolit cât putea de majestuos domn director, cu un caiet sub braț și cu stiloul pregătit ca să-și noteze impresiile după inspecție.

S-a așezat în ultima bancă, se vedea pe el că are bună voință, dar neînțelegând o boabă de franceză, iar copiii mei fiind cumințenia pământului, ediție lărgită, adică în mai multe exemplare, l-a luat somnul. Picotea regulamentar. Nici scrisul după dictare, nici lectura unui text- știu să-mi modelez vocea , nu-i bai cu mine, n-au făcut altceva decât să-l legene într-un vis odihnitor. Stătea cu capul rezemat pe brațul tolănit pe bancă și dormea!

Mă uitam la el și mă gândeam cum să-l trezesc înainte ca să-l vadă copiii. Îmi făceam griji pentru prestigiul său, neștiind că nu e la prima abatere.

Am scris ceva pe tablă și am scăpat creta pe jos, la care cel puțin trei au sărit s-o ridice. Grație zgomotului infernal cum numai băncile acelea cu scaunele pliante puteau face când se loveau părțile metalice, metal pe metal scoteau un sunet de ar fi trezit și morții, l-a trezit pe exigentul și a ieșit din clasă!

Într-o pauză s-a defectat butonul de la sonerie și domnul Pop a ieșit cu clopoțelul, ca pe vremea lui Creangă, ca să-i adune pe copiii din curte. Chiar dacă dădeam semne din fragedă pruncie că odată și odată voi fi o mare scriitoare, fiind Gemeni, în mine zăcea și un Homo Tehnicus talentat, gata de afirmare!

Și am meșterit eu ceva la butonul acela, bănuiesc că l-am pus la loc, probabil nu făcea contact, și voila, a zbârnâit soneria de a ieșit madam Popeasca stresată din cale afară: Cine se joacă cu soneria?! Nu știu cum de -o auzise, că nu prea reușea să facă liniște în clasă! Țipa de aveai impresia că predă la o clasă cu serioase deficiențe de auz!

Am cules laudele de rigoare pentru priceperea mea la reparat sonerii, apoi drept răsplată am fumat o țigară, la geam, împreună cu simpatica mea colegă, logodnica unui simpatic, extrem de gelos.

Stăteam noi la geam și urmăream cu mare atenție ca nu cumva să apară tânărul, că iar ieșea cu scandal! După ore, chiar dacă aveam liber, nu aveam cu ce pleca până la sosirea cursei care se ducea până la cap de linie în satul vecin, acolo mai zăbovea un pic, un pic mai mult și abia după aceea venea rostogolindu-se grațios pe hărtoape , ca să ne ducă și pe noi la oraș. Ultima cursă era pe la ora 21 care-i ducea pe muncitori. Ei erau spărgătorii de sămânțe de bostan, așa zisele bomboane agricole și tot ei erau mari jucători de filcău. Asta presupunea să se așeze pe locurile strategice în cursă, uneori făcând imposibilă găsirea unui scaun.

Într-una din zile când nu mă așteptam ca libidinosul să-mi calce pragul, ne trezim cu el în clasă! Printre materiile – scuzați expresia – de umplutură aveam și muzica. Grație acestor ”umpluturi” nu trebuia să fac naveta între mai multe școli ca să-mi fac orele, așa cum au pățit colegii de fizică, matematică, chimie… Dar aveam de predat și muzica! Portativ, solfegiu, note muzicale…atât cât găseam în manual le-am învățat foarte repede și spre deliciul copiilor am dus un pick-up ( celor care s-au născut mai târziu, e acel obiect pe care se ascultă muzică) și discuri de vinil!

Le povesteam despre compozitori. Beethowen, Mozart, Ceaikovski, Ciprian Porumbescu, ascultam muzica lor. Cântam tot felul de cântece la modă: Trei culori cunosc pe lume ( asta era imnul pe atunci), Râde iarăși primă vara, Hei rup, cad stânci de fier…

Acum însă ne-a pierit cheful de cântat instantaneu.

Clasă drepți! Clasă te așezi!

Și…Clasă, scoateți o foaie de hârtie!

Se uitau copiii la mine cu nedumerire! Na, acum! Am repetat ordinul dat de libidinosul: Scoateți o foaie de hârtie!

Unde ați ajuns cu materia? Atât știam, că doar făcusem planul de lecție, nu-i așa? Sincopa!

Scrieți: Sincopa! A tunat libidonosul cu un rânjet ce se lățea pe figura lui unsuroasă! Atât a scris fiecare copil, titlul, că mai mult nu știam nici eu, nici ei. Le-am făcut semn să stea liniștiți! Câte un elev mai sensibil s-a panicat! Le-am tras cu ochiul. Stați liniștit! Absolut pedagogic!

Sin-cooo-pa!

Gestul meu nesăbuit a fost vehement combătut și a fost prelucrat la prima ședință. Sabotez dezvoltarea muzicală a elevilor! Din cauza mea tocmai se pierde un Enescu sau un Mozart! Eu l-am ajutat cu aceste nume, ca să dea bine în procesul verbal!

Sin-cooo-pa!