Am dat azi peste un videoclip al unui medic tânăr, român, care lucrează în Anglia și tocmai dădea sfaturi celor care ar vrea să se lase de fumat. Invitându- i pe cei care îl urmăresc dacă s-au lăsat cumva de fumat să povestească experiența lor în comentarii.

Ascultându-l cum explica pașii de urmat, un traseu complicat în care intervenea și discuția cu medicul de familie, eventual și cu un psiholog am ajuns la concluzia că nu m-aș mai lăsa de fumat! Prea complicat și greoi e drumul ca să te scapi de acest viciu!

Și atunci m-am gândit că experiența mea e una specială! Ori sunt o pasăre rară ori s-a întâmplat o minune în acea zi de 15 noiembrie….

Măturam prin bucătărie când deodată o voce sfătoasă de la radio îmi captează atenția. Spre deosebire de alte intervenții radiofonice, femeia avea un discurs de parcă s-ar fi legat de mine, de parcă pe mine m-ar fi luat la rost că nu sunt în stare să renunț la fumat, că mă las condusă de iarba dracului, că n-am voință, că…la un moment dat nu am mai ascultat-o.

Am rămas rezemată de un perete, cu mătura în mână și i-am zis vocii de la radio: ți se pare, soro, că eu fac ce vreau! Și uite că din clipa asta nu mai pun țigara în gură! Și nu pentru că -mi zici tu! Ca să vezi că am voință! Cum adică, eu n-am voință?!

Pe bufet într-un bol de sticlă, cel puțin douăzeci de Carpați fără filtru își așteptau rândul ca să fie savurate la o cafea, înainte de mâncare, după mâncare, în loc de altceva și cu orice ocazie!

Fumam în acord global, ca o locomotivă. Dacă se întâmpla să rămână bolul fără nicio țigară, eram în stare să răscolesc toată casa, poate-poate găsesc vreuna dosită undeva pentru zile negre.

Nu fumam orice. Am început cu țigări cu filtru, din cele mai fine, de contrabandă, când de care găseam. Apoi am ajuns să nu simt acea lovitură în piept când tragi un fum sănătos și atunci Kent, Dunhill, Rothmans, Salem sau mai știu și eu ce țigări de fițe le schimbam pe Carpați fără filtru de Sf. Gheorghe. Într-un timp nu prea se mai găseau, iar celelalte doar cu numele erau Carpați, erau pline de așchii de copac, se stingeau, miroseau urât și mai mult te enervai decât să savurezi fumul. Trebuia să stau lângă aragaz cu flacăra mică aprinsă ca să-i intrețin arderea.

Îmi amintesc odată am cerut să mi se aducă niște frunze de tutun de la țară, altădată am inhalat fumul de la ceaiul de mușețel aprins într-o farfurioară…Cu toate acestea mă consideram o ființă normală, doar că eram o fumătoare înrăită.

În acea zi de 15 noiembrie, ziua fără fumat, s-a întâmplat minunea. Am zis că din clipa asta nu mai fumez! Și m-am ținut de cuvânt.

Practic am căzut dintr-o extremâ într-alta. Nu am avut durere de cap, nu am turbat, nu am făcut sevraj, nimic. Mi-am zis dacă dependența vine din creier, creierul e în capul meu, eu îi zic ce să facă nu el mie și eu fac ce vreau! Adică nu mai fac ce nu mai vreau!

Și din clipa aceea nu am mai fumat! Bineînțeles că nu credea nimeni că m-am lăsat. Mă suspectau, mă verificau…De două ori mi s-a întâmplat că m-am trezit îngrozită din somn, pentru că am visat că am țigara în mână, că aș putea să fumez!

Apoi s-a obișnuit lumea că nu mai fumez, că la noi în casă nu se fumează. Am avut un afiș politicos lipit pe faianța în bucătărie: Azi nu se fumează la noi! Nici la cafea, nici cu ocazii speciale. Un semn roșu de interzis, de dragul celor care pricep mai ușor limbajul semnelor desenate.

Și de atunci e aer curat în casă. A dispărut gălbeneala de pe degete, mi s-a deschis tenul, hainele-mi miros a Dove sau a parfum și ce e cel mai important, am învățat că VOULOIR C ‘ EST POUVOIR!

Categoric am devenit un alt om! Am reușit să-l înving pe cel mai puternic om de pe lume: eul meu, dependent de nicotină!