Pe o astfel de vreme blândă, deși calendarul arată 17 decembrie, nu putem sta acasă. Cel mic așezat în landou, cel mare ( mic și el) în căruciorul de vară, pliabil, ieșim la plimbare. Nu pare nimic neobișnuit. Cu vitrinele pline, strălucitoare ne-am obișnuit deja. Am găsit și soluția de a ne asigura de-ale gurii. Am transferat rația din Mureș în capitală, ne-am înscris în catastiful de la magazinul alimentar de la Piața Rahovei și nu ne mai putem plânge! Pentru patru persoane primim porții serioase de zahăr, ulei, unt, carne… Dincolo de Carpați porțiile erau pe jumătate. Dacă acolo primeam un pachet de unt, aici ne dau acum două pachete de persoană.

Am și uitat de coșmarul din noiembrie, când tot așa, după o plimbare și o vizită pe la prieteni, sâmbătă seara, a doua zi n-am mai putut cumpăra nimic fără buletin de București! Înainte de plecare am decongelat frigiderul cu gândul că duminică dimineața ne ocupăm de aprovizionare. Ghinion, ar spune un clasic în viață! Conducătorul suprem efectuase o vizită de lucru pe la magazinele Alimentare cu Autoservire și din clipa aceea doar bucureștenii aveau acces la alimente. Cei din provincie – care-și puteau permite – au ajuns să facă naveta, făcând aprovizionarea în capitală. De câte ori aveau ocazia veneau cu lista și cumpărau pentru ei și pentru rudele lor tot ce nu se mai găsea, sau se găsea doar cu (PCR) Pile, Cunoștințe și Relații în țară.

Am rămas cu frigiderul gol. Au fost două săptămâni catastrofale. Cu banii în mână nu puteam cumpăra decât puținele produse ce se mai găseau prin piață. În prag de iarnă? Rezervele din cămară așteptau suplimentele din frigider, care de astă dată lipseau cu desăvârșire! Dana, vecina mea, primea întăriri de la părinții ei, de la părinții lui așa că s-au dscurcat mai bine. Mi-a mai dat și mie câte ceva, dar și așa am mâncat la mălai, încât ani de zile nu mi-a mai trebuit nici în cel mai urât coșmar!

Dar a trecut și asta și acum părea că ne vom descurca, mai ales că pe lângă rația lunară, cu certificatul de naștere al mezinului puteam cumpăra brânzeturi, mezeluri fără probleme.

Ne plimbăm liniștiți, ca oamenii care nu ascultă Europa Liberă și nu discută politică. Auzisem eu de la ”concentrații” care se întorceau din permisie câteva vorbe ciudate, dar ei nu au dezvoltat subiectul de teama ”urechilor” care puteau fi oriunde, iar eu m-am mulțumit să mă mir doar câteva secunde asupra metaforei ”explodează mămăliga”.

”E duminică seară, ar trebui să ne întoarcem, se face târziu” – ajungem noi la numitor comun și ne trambalăm cu cele două cărucioare și cu cei doi pici în dotare până la etajul patru. Liftul – cel fără ușă, fără cabină, mai bine zis doar un hău cu pretenții de viitor lift al proaspăt finisatului bloc, dat în folosință de un an – bineînțeles nu funcționează. Ajungem în apartamentul – de altfel foarte frumos, spațios, cu două holuri, două băi, trei camere, debara, cămară, bucătărie și balcon, în zonă chiar bună din capitală – și nu apucăm să ne tragem bine sufletul când bate cineva la ușă.

• Bună seara, nu vă supărați îl caut pe …
• Nu știm, nu cred să fie pe scara asta. Încercați eventual la scara cealaltă. Nu aveți adresa?
• Pregătiți-vă, tovarășu! Se execută ”Radu cel Frumos!” Văd că aveți uniforma…poate vă cheamă și pe dumneavoastră! zice omul misterios și pleacă, lăsându-ne în ceață.

Peste câteva minute ajunge Romeo, binedispus, nevoie mare și ne întreabă dacă am auzit ceva de Timișoara? Televizorul Sirius fixat pe postul de la bulgari, ”et Timișoru” și mai departe …nu știm. În scurt timp ne piere cheful de orice. O neliniște plutește în aer. Parcă îngheață totul în jur.

De câte ori n- am auzit se execută Munții de Aramă, la cele mai imposibile ore din zi și din noapte. Când apărea un militar îmbrăcat ca de război din cap până-n picioare, înarmat și recita în prag ce se execută, apoi mă punea să semnez că am luat la cunoștință și fugea mai departe…Nici asta n-a fost vis de fată mare. Nici măcar telefon fix nu aveam pe vremea aceea și se întâmpla ca tovarășul să întârzie, ori să nu fi ajuns încă acasă și câte un comandant zelos să vrea să execute ceva! Apoi într-o oră să fii gata de război cu sacul de alarmă, ras, bărbierit și apt de luptă. Nu era plăcut să tresari la bubuituri în ușă, la tropăitul bocancilor pe coridor, dacă tot te-ai trezit să asculți unde se opresc pașii, ca să ghicești vine mai sus sau e doar pentru colegii de la o altă unitate, toată scara fiind locuită de militari. Nu era ceva de invidiat, mai ales noaptea, când ți-e somnul mai dulce: alarmă! Și cu toate exercițiile astea la activ, Se execută Radu cel Frumos, chiar nu sună bine de loc!

Aceasta urma să fie prima noapte dintr-un șir lung, pe care aveam s-o petrec îmbrăcată, gata de drum. Oare când vor bate la ușă?

(fragment)