A stat undeva la pândă, altfel nu-mi explic cum de a apărut așa din senin. Aveam ambele mâini ocupate, cu două plase burdușite. M-a privit întrebător, apoi s-a înrolat lângă mine și m-a condus pe o bucată de drum, aruncându-mi din când în când câte o privire, doar așa. Ca să înțeleg că vine cu mine.

La colțul străzii m-am oprit. S-a oprit și el. Nu mi-a zis nimic. Doar m-a privit, încercând să ghicească încotro mă-ndrept.

Așteaptă-mă aici!- i-am zis și mi-am văzut de drum. După un timp, când m-am întors, nu mai era acolo. Am mers spre casă, fără să-l fi zărit măcar.

Când am ajuns în casa scărilor, a apărut, tot atât de misterios, ca prima dată. M-a privit cu ochii lui întrebători și m-a urmărit tăcut, până în acel loc unde obișnuiam să fac o pauză, înainte de a ataca etajele într-un bloc fără lift, iar eu având bagaje în mână. Am lăsat plasa jos. A venit lângă mine, apoi s-a postat lângă farfuria în care mai erau câteva bucățele de papa bun, pe care nu le mâncase. S-a uitat la farfurie, apoi m-a privit la fel de întrebător. Părea să spună: mă crezi prost?

Ca să nu stricăm prietenia, a ciugulit din farfurie. L-am lăsat mâncând. Mai târziu Am reluat plimbarea, la fel ca azi dimineață. M-a condus până la colț, nu m-a așteptat, dar ne-am întâlnit la locul știut. De data asta i-am oferit o gustare de nota zece! Vezi că se poate? Părea să-mi spună, fără să se mai ridice în două labe ca să verifice și pe pragul de sus, dacă n-am ascuns cumva acolo ceva mâncare. M-a privit apoi cu drag. Pentru prima oară pe ziua de azi, mi-a zis: miiiiaaaaauuu!