Septembrie îmi amintește de acele dimineți răcoroase, cu soare strălucitor, dar fără putere, când mă grăbeam spre școală. Nu înțeleg cum am reușit să pierd startul de cel puțin două ori din trei încercări. În singura încercare rămasă, când mă înrolam și eu în șirul de copii cărându-și ghiozdanele în spinare, cu blocul de desen – supradimensionat sau cu echipamentul de sport în brațe, mi se părea că nu e nimic palpitant în asta.

Să fii în turmă, să ții cadența, să auzi din stânga o voce subțire ce repetă tabla înmulțirii sau din dreapta unii povestind lupta de la Călugăreni. În schimb în celelalte două ocazii, când trebuia să-mi fac cărare printre studenții care se grăbeau spre facultate, venindu-mi în față…era altceva.

Am înțeles cu timpul că locuiam prea aproape de școală, de aceea ajungeam cu întârziere. Unde să te grăbești, că doar stai la doi pași de școală! Imediat ce ieșeam din bloc se vedea una dintre porțile școlii. Asta e o altă poveste că era tocmai poarta care era mai mereu închisă regulamentar, nu doar cu lanț de fier, dar și cu un lacăt respectabil.

Curtea imensă ce se lăfăia pe două străzi avea încă două intrări, deschisă fiind -desigur- cea mai îndepărtata poartă. Această situație aberantă a făcut ca drumul de două minute să se transforme într- o adevărată excursie, de parcă aș fi venit din centrul orașului! Soneria de începerea orelor mă întâmpina la poarta din mijloc, sau chiar pe treptele de la intrare, asta în cel mai bun caz.

În școală -o clădire veche, impozantă, pereții coridoarelor erau împodobiți cu tablourile absolvenților. Generații întregi de absolvenți păreau că îmi urmăresc cu interes înaintarea mea spre clasă. Cu puțin noroc apucam să intru chiar în spatele cadrului didactic, dar de cele mai multe ori eram întâmpinată de toată clasa în picioare, în poziție de drepți. În cinstea mea, intonând imnul național!

Jur că am bătut la ușă, fără violență, ce-i drept, chiar cu delicatețe, ca în secunda imediat următoare să pronunț cu dicție: ”Bună ziua. Pot să intru?”-eu fiind pe jumătate în clasă deja, precum purcelușul din povestea fraților Grimm. Cel de la catedră a dat din cap, eu m-am grăbit să-mi ocup locul, știind că după intonarea imnului voi fi scoasă la tablă. Și asta se repeta aproape zilnic. Îmi amintesc într-un an, colegii au scrijelit pe cuierul de pe perete zilele în care n-am întârziat. Și nu erau multe!

(fragment)