Foștii colegi de clasă, după admiterea în liceu, ne-am despărțit. Băieții au ajuns la un liceu, fetele la alt liceu, iar cei care au picat admiterea au ajuns la o școală unde puteau urma clasele a IX- a și a X-a. După absolvire puteau da un examen de diferențiat pentru a-și continua studiile la un liceu.

La școala de fete, dacă am fi avut icoane și rugăciuni, am fi fost ca la mănăstire. Nu prea am înțeles ce legătură are lungimea fustei cu teorema lui Pitagora! Patru ani am fost terorizată de niște cerințe pe care le consideram aberante și pe care adesea le ignoram. Părul tuns scurt sau prins în codițe , fără breton, cu nelipsita cordeluță albă. Cred că ar fi trebuit să brevetez cordeluța de hârtie, dar pe atunci nu știam de brevete! Pentru că nicio cordeluță -fie de mătase, fie de plastic, nu rezista prea mult pe părul meu indisciplinat! Adesea uitam de cordeluță, mai aveam și breton, așa că a trebuit să improvizez o cordeluță prinsă cu două agrafe, decupată dintr-o fâșie de caiet. Dacă un capăt scăpa din prinsoarea agrafei, aveam cea mai frumoasă antenă albă pe cap! Spre deliciul colegelor! Evident ele mă vedeau în toată splendoarea mea, spre deosebire de mine, care doar intuiam cum mi-am prins cordeluța! Lipsa cordeluței aducea după sine extrădarea pe coridor. Acolo te păștea alt pericol: proful de serviciu sau directorul care te trimitea înapoi în clasă! După interogatoriul de rigoare: cu ce ocazie pe coridor? Să nu se mai repete!

O clasă de fete, adevărate domnișoare de 16-17 ani, eram o serioasă provocare pentru cei câțiva profesori aflați la început de carieră didactică. Nu trebuia decât să fixezi pantofii celui care se plimba printre bănci și imediat îl expediai înapoi la catedră. Nu avea de unde să știe la ce ne uităm și de ce! Unul se făcea roșu ca racul, așa din senin, timid ce era. Cel care a fost mai dezghețat, s-a lăsat cucerit, căsătorindu-se cu o absolventă!

Fetele bătrâne, adevărate – călugărițe era să scriu, dar presupun că acelea nu sunt atât de malefice-făceau parte din decorul liceului. Câteva generații acolo le-au găsit, acolo le-am lăsat și noi. Erau eterne. Rezistente. O legendă urbană povestea că una dintre ele nu se mai așeza niciodată la catedră după ce se instalase din neatenție pe o felie de pâine unsă cu dulceață! O fi fost asta sau …hemoroizii? Nu știm.

Nu era o frumusețe, dar era pregătită și nu se zgârcea să-mi dea nota maximă dacă declinam corect sau traduceam impecabil fragmentul din De bello gallico.

Alta în schimb avea boală pe mine. A fost printre puținele cadre didactice, pentru că au fost câteva, care îmi asigurau crampele la stomac până la sfârșitul orei! Nu-mi explic ce putea avea cu mine? Dacă toate fetele erau ciorchine pe câte o bancă admirând cine știe ce achiziție a uneia dintre ele, eu fiind singura care -știind-o atât de exigentă cu mine- luam poziția de drepți, tot se lua de mine! ”Tu demone, ce te uiți așa la mine? De ai avea furci în locul ochilor…”-împroșca printre dinții ei mari cuvintele din care înțelegeam că nu voi avea scăpare nici de data asta. De fapt după primele ore deja știam că eu sunt aleasa ei din clasa a IX-a. După două note de 4 incasate în aceeași zi, la aceeași oră, nu mai exista niciun dubiu! Memorabile au au rămas cuvintele ei de laudă: ”Vezi că se poate? Se vede că te-ai pregătit! Bravo, fiule! Cinci!” Nu trebuie să mai dezvolt subiectul…La ultima oră de diriginție când toată clasa se chinuia să-și calculeze media generală pentru alcătuirea clasamentului, eu nu am avut treabă! Corigența la matematică m-a scos din ecuație!

-va urma sau nu?-