Cum am putut trăi fără telefon, n-am idee! Aveam un telefon din acela cu disc, fixat într-un colț al camerei, sau pe hol, pe o noptieră. Cu puțin noroc , nenea care venea să-l repare putea să-ți dea un cablu de vreo 4-5 metri și astfel aveai telefon mobil. Doar că pe atunci nu știam că peste ani, vom fi dependenți de adevăratul telefon mobil!

Te puteai plimba prin casă cu receptorul în mână, atât cât permitea cablul. Se încingea receptorul la unele convorbiri mai aprinse. Asta dacă nu erai în ”cuplaj” cu vreun vecin și atunci auzeai cum ridică receptorul, ascultă un pic, apoi îl închidea, furca scoțând un sunet care nu te putea lăsa rece.

Și mai palpitant era când suna telefonul. Te grăbeai să răspunzi, dar exact atunci avea de vorbit și vecinul. După negocieri de minute bune, pe considerentul că cel destept cedează, îl lăsai pe cuplaj să vorbească. Numerele erau aproape identice, erau diferențiate de ultima cifră. De asta se auzea un clinchet mic, chiar dacă apelul nu -ți era adresat. ”Închide, acum eu vorbesc!”-se auzea în receptor o voce isterică. Se putea întâmpla să nu-ți zică nimic, iar cu prima ocazie când vă intersectați pe invenția domnului Bell, să-i simți prezența, ba chiar să-i auzi și respirația, pentru că nu vrea să scape nimic din convorbirea ta.

Dacă plecai de acasă și aveai de transmis un mesaj, căutai o cabină telefonică sau un aparat de telefon prins undeva pe un zid, scrijelit cu nume și numere de telefon. Ca să poți forma un număr trebuia să introduci mai întâi o fisă de 1 leu ( sau de 3 lei) și să fii pe fază, că de nu alimentai din timp, se întrerupea convorbirea. Mereu se nimerea câte unul care se posta lângă cabină , nemulțumit că tu te lungești și el ar ave o convorbire urgentă!

În cazul unei convorbiri interurbane trebuia să faci comandă, la Palatul Telefoanelor. Mai multe cabine erau înșiruite la parterul ”Poștei” și după ce ai cerut telefonistei să-ți facă legătura, alături de mulți alți ”oropsiți ai vieții”, la un moment dat puteai auzi vocea de discotecă: ”Constanța, cabina 5! Constanța, cabina 5” repeta de parcă ar fi avut nările prinse cu agrafă de rufe! Omul intra în cabină, dacă legătura era bună, a început convorbirea. Periodic intervenea telefonista: ”vorbiți?”, la care ai fi zis nu, doamnă, pictez, dar ai răspuns umil: ”da, doamnă!, că altfel întrerupea legătura!

De la un telefon la altul, doar intuiția, telepatia funcționau. ”Partir c’ est mourir un peu”- poate că de aici își are originea zicala, pentru că odată ieșit din casă, până la revenire, nu prea aveai vești de la cel plecat.

-va urma sau nu_